Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Aug 25, 2018 in Books | 0 comments

De ce ar putea fi Ionesco liderul acestei generații

De ce ar putea fi Ionesco liderul acestei generații

Nu avem puncte de vedere nobile pentru că lumea e înnebunită de politică. Ceea ce ar trebui făcut este să depolitizăm cultura și să-i culturalizăm pe oamenii politici. De vreme ce stânga, dreapta, societatea civilă și intelectualitatea au căzut de acord în punctele esențiale, acesta ar putea fi începutul oricărui discurs contemporan, o critică rostită într-un show televizat sau o postare care se multiplică pe Facebook. Sau am putea găsi familiară furia neputincioasă în fața unei lumi în aparent declin: “Sunt departe de a fi singurul care spune că lumea a devenit insuportabilă. Poparele sunt în delir. Oamenii au depășit chiar și limitele josniciei. Nu mai există posibilitatea de a alege între o cauză și alta. Teroarea generalizată pe care o trăim îi face pe cei mai sensibili incapabili să suporte această povară enormă. Pacea și blândețea sunt anormale”. Câteva gânduri, chiar și scoase din context, descriu un Eugene Ionesco “în trend”, așa cum era Cioran prin 97, când liceenii zăboveau prin cafenele făcând apologia deprimării. Cât despre perspectivele umanității… Sedus de gnostici, Ionesco declară lumea drept un simplu teatru, iremediabil pierdut în iluzii, operă a îngerilor care i-au furat lui Dumnezeu secretul, dar care au pus totul în practică fără prea multă pricepere și, nu în ultimul rând, fără autorizația Lui. O farsă, un simplu miraj plin de fundături și guvernat de Rău, în care milioanele de oameni furioși și supărați unii pe alții își pierd vremea cu revoluții care aduc dictaturi și noi violențe, deși singurul împotriva căruia ar trebui să iasă cu pancarte în stradă este Creatorul. Având în vedere irealitatea realității, totul în lume este relativ și mereu înșelător, deci totul poate fi pus “Sub semnul întrebării”.

Ionesco este actual nu numai pentru că absurdul istoriei ar putea deschide apetența către teatrul absurd, ci pentru luciditatea tăioasă a discursului său, o chestionare sceptică și pesimistă, cu rădăcini adânci într-o permanent evocată (și pe alocuri disecată) stare de depresie. Ce sensuri ar putea avea o umanitate care nu se mai poate suporta pe sine, o lume în care religiile, antireligiile, ideologiile sau doctrinele filosofice sunt doar pretexte pentru violență? În fața unui monolog dens, variind temele în succesiuni rapide, poți alege drumul drept sau poți urma, dintre sutele de poteci, una anume. “Marx Reloaded”, marota aproape pop a ultimelor luni, era la fel de seducătoare cândva într-un vest avid de Sartre sau Malraux, chiar și atunci când într-o altă parte de lume avea o variantă sumbră. “Nu mai există ideologie, nu mai există nici măcar idei. Dacă vrei să găsești câțiva marxiști convinși, trebuie să-i cauți în Occident. În Rusia, în Polonia, în Cehoslovacia, în Ungaria, în Bulgaria. Dar în România nu mai sunt, deși se poartă cum ar fi”. Este exact momentul în care cauți în căsuța tehnică anul publicării: 1979. Eugene Ionesco trăia deja de aproape 40 de ani la Paris, atacând “ororile din est” în cercul intelectualilor români în exil, printre care Paul Goma, “un Stoljenițîn al românilor” – așa cum avea să-l numească Ionesco, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau cel care avea să-i rămână prieten până la sfârșitul vieții – Emil Cioran. Refuza, ca și Eliade, să viziteze România, temându-se că va fi reținut în țară, dar continua să critice totalitarismul dintr-un Paris sedus de ideile socialiste (intelectualii cochetau cu ideile marxiste, iar studenţii simpatizanți ai stângii ieșiseră încă din 1968 în stradă într-un amplu și violent protest, pe care nici Ionesco, nici Cioran nu-l priviseră cu ochi buni). Nu în ultimul rând, distrugerea, sub şenilele tancurilor ruseşti, a „socialismului cu faţă umană” din Cehoslovacia îi impresionase pe amândoi, iar efectele aveau să se vadă, printre altele, în tot mai desele apeluri ale lui Ionesco către intelectualitatea Occidentală de a nu legitima, prin acorduri bilaterale, ceea ce statele comuniste doreau să promoveze drept cultură. În plus, în 1979, trecuseră deja 20 de ani de când Ionesco își lua în serios cumplita stare de depresie, pe care o ținea sub control alternând asistența medicală specializată și excesele de alcool. Traversase o criză severă în primăvara anului 1967, când a plecat în Elveţia pentru tratament, iar în 1979 până și Cioran, cel care făcuse cândva apologia suicidului, se temea că povestea lui Ionesco va avea un deznodământ trist. „În fond, Eugene e foarte nefericit, veşnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie“, îi scria Cioran lui Arşavir Acterian, la 13 martie 1979.

Acesta este contextul în care Ionesco se repune în discuție, chestionând, în paralel, întreaga lume. Prea puțin sedus de întâlnirile de la Paris ale stângii culturale, organizate de Focault și Maximov, contrariat de un Sartre șovăielnic care declara în 78 (De ce nu în 68? – avea să se întrebe Ionesco) că nu mai este marxist, deși demersurile sale ulterioare l-ar fi înscris în seria oportuniștilor… “Nu ne putem încrede deloc în intelectualitate. Intelectualitatea este foarte sensibilă la șocurile iraționale și la forța politică. Departe de a fi mentori spirituali, ei sunt intermediarii birourilor de propagandă ale guvernelor din est mai ales, sunt intermediari între public și birourile de propagandă”, spune Ionesco, referindu-se la simpatiile de stânga ale intelectualilor vremii (unele provenite din calcule meschine, cum ar fi posibilitatea de a vinde romane sau a primi drepturi de autor din piesele jucate în statele comuniste), deși regula a fost valabilă și în cazul altor doctrine, dacă ne gândim că Freud și Jung au fost inițial favorabili nazismului.

Tema marxismului se regăsește și în prima parte a cărții, un impresionant interviu realizat în 1978 de Pierre-Andre Boutang și Philippe Sollers și difuzat de postul RF3, dar însoțește mai departe o privire constant deziluzionată asupra lumii, atât în seria de eseuri și a textelor inedite reunite în acest volum, cât și în prezentările de carte și scrisorile redactate de Eugene Ionesco în 1978, la Paris. Chiar și atunci când chestionează rezervorul inconștientului colectiv, rolul culturii, încheie legând angoasele lui Zinoviev, de pildă, de presiunea totalitarismului, care ucide arta, sau judecând că statul excesiv este el însuși mort și tocmai de aceea egal cu Moartea. Umanitatea se îndreaptă spre un iminent final, sortit de ura oamenilor față de oameni. Soluțiile imaginate de-a lungul vremii au făcut o lume oribilă să fie și mai oribilă. Revoluțiile? Doar o nesfârșită păcăleală. Mentorii spirituali ai zilelor noastre, care predică eliberarea, defularea tuturor dorințelor, grăbesc, la rândul lor, explozia finală, în măsura în care dorințele noastre exasperate se opun întotdeauna dorințelor altora. Întrebările sunt cel mai adesea retorice. Cu o naivitate pe care adesea și-o scuză, Ionesco invocă dragostea și prietenia (ce păcat că niciuna dintre ele nu există în lumea unui Iov multiplicat!), pentru salvarea unei umanități condamnate la pieire, o lume în care indivizii au pierdut nădejdea în artă și spiritualitate și s-au îndreptat către un alt fel de moarte violentă: politica.

Nu sunt trist, spune Ionesco. În fine, spun lucruri foarte simple, pe care toată lumea le știe, pe care toți și le spun lor înșile. Doar că eu le spun în gura mare…

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *