Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Sep 8, 2014 in Povestiri la persoana intai, Story | 0 comments

DAN C. MIHĂILESCU. Iubirea vieţilor noastre

DAN C. MIHĂILESCU. Iubirea vieţilor noastre

Alex Howitt

Alex Howitt

de DAN C. MIHĂILESCU

La mine, odată ce am pus titlul, restul e moft (vorba vine).

Iar titlul de mai sus pluteşte în siajul volumului colectiv Casele vieţilor noastre, îngrijit de Ioana Pârvulescu la Humanitas în 2014. Volum care se aliniază într-o suculentă şi exemplară suită de euforice însumări evocator-confesive, apărute la aceeaşi editură : Cartea cu bunici (editor Marius Chivu, 2007), Răcani, pifani, veterani (editor Radu Paraschivescu, 2008), Cărţile care ne-au făcut oameni (editor Dan C. Mihăilescu, 2010), Intelectuali la cratiţă (editor Ioana Pârvulescu, 2012), De la Waters la Similea (editor Radu Paraschivescu, 2013). Cine ştie câte ceva despre seria cu pricina va cupla numaidecât textul de faţă cu jubilaţiile retrospective pe care mi le-au prilejuit provocările respective.

Drept să fiu, văzând cât întârzie stimulul extern, nu credeam să-mi vină şi mie vremea amintirilor din cuprinsul erotic al biografiei. În mod ciudat, de-a lungul anilor, oricât de mult am colaborat la Dilema, nu am fost contactat pentru nici un (eventual) dosar dedicat iubirii. Am refuzat să scriu despre subiect în Plai cu boi, la vremea aceea, date fiind aşteptările deochiate ale gazdelor, iar de la Playboy nu m-a căutat, slavă Domnului, nimeni pentru vreun text ori interviu în cunoscuta tradiţie a firmei. Am dat zeci de interviuri în reviste, am fost la zeci de talk show-uri unde am fost întrebat despre cele mai surprinzătoare lucruri, inclusiv despre propriul mariaj, dar nimeni nu m-a provocat să-mi zornăi zalele lanţului sentimental.

În fine, am făcut, incitat de Daniel Cristea-Enache, ditamai volumul de evocări şi destăinuiri (Cartea ca destin, Humanitas 2013) şi, paradoxal, nicio întrebare nu a vizat vârstele erotice ale biografiei mele. În schimb, acolo am vorbit mult despre relaţia cu Tania, de la prima zi de facultate, în toamna lui 1972, până astăzi, despre cum ne-am construit împreună emoţional, moral şi cultural, despre logodna, căsnicia şi fiica noastră, adică despre cel de-al treilea (şi ultimul, vă asigur de asta) volet iubitor din viaţa mea. Despre primele două, însă, abia acum voi apuca să vorbesc, graţie ghiduşei invitaţii venite din partea prietenilor Anca şi Mihai Sârbulescu.

 

Iubirea iubirii, fiorii taberelor

şi duhovnicia erotică

Hengki Lee

Hengki Lee

Primii fiori pseudo-erotici îi voi fi avut (nu reţin nimic altceva decât o înceţoşare nevinovată, dar intens mustrată) pe la trei ani şi ceva, cu Puşa, sora mea ocazională de atunci. Era cu vreo doi, trei ani mai mare, adorată fantastic de tatăl ei, de fapt cam tot cât mă alinta de fanatic maică-mea pe mine. Legenda familiei spune că am fost găsiţi într-o zi jucându-ne de-a nenea doctorul, eu încercând să folosesc un creion pe post de seringă şi tamponând în consecinţă cu spirt una dintre fesele pacientei. Fireşte că habar n-aveam de ce va să zică afacerea, bineînţeles că nu-mi aduc aminte decât vag de cearta violentă a celor doi părinţi, fiecare ţinând partea propriei odrasle, şi de bună seamă că, din parte-mi, nu fusese vorba de nici o intenţie deochiată. Aproape sigur că nici dinspre biata fată.

Se vede, însă, treaba că, totuşi, ceva-ceva îmi va fi trezit în fiinţa interioară acel prim contact epidermic, de vreme ce, odată ajuns la grădiniţă, am ochit-o pe blonda Silvia, cu care apar, înduioşător de tandru, într-o fotografie, amândoi cu şorţuleţ apretat, ea sobră şi cu codiţe, iar eu cu un zâmbet pişicher pierdut lângă urechiuţa ei dreaptă. (Ciudat, dar îmi dau seama abia acum : până la Tania, aproape toate aprinderile mele afective s-au datorat părului blond şi ochilor albaştri).

De atunci şi până la liceu mi s-a dezlănţuit erotofilia de vacanţă. Eram îndrăgostit de mine ca îndrăgostit. Iubeam starea de iubire – lucru vechi, în copilărie, de când lumea. Nu cred să fi fost în vreo tabără (în colonie, cum se zicea pe atunci) – şi mergeam în două sau trei pe an, fiindcă beneficiam de gratuitate – fără să am cu ce să umplu jurnalul „donjuanic” al sejurului. Dacă în cursul anului eram livrat totalmente studiului nebun, strunit de maică-mea cum că numai educaţia, învăţătura, te poate scoate din sărăcia mahalalei şi te poate vindeca de toate complexele (bâlbâială, absenţa tatălui ş.a.), apoi în libertate eram invariabil şi irepresibil atras de feminitate. Mergeam inclusiv până la suprema generozitate, oferindu-i alesei inimii gustarea de după-amiază ! Asta numai atunci când era vorba de biscuiţi cu cremă, de „Eugenia” sau o spirală de 0,50 lei, fiindcă de feliile de pâine cu brânză de oaie cu ardei gras nu m-aş fi deposedat nici pentru „Angelica, marchiza îngerilor”.

Totul se întemeia pe harul meu de duhovnic.

De fapt, mai întâi pe aplecarea feminină a firii mele. Jucăria mea preferată era un păpuşoi şi nicidecum sabia, prizele, şurubelniţa, maşinuţele, calul pe rotile. Dacă bunică-mea mă învăţase să pun petice şi să cos nasturi, să deretic prin casă, să frământ aluatul şi mă punea s-o privesc cum croşetează şi toarce lână („că nu se ştie la ce-o să-ţi folosească în viaţă”), în schimb nimeni nu m-a îndemnat (şi învăţat) să sar garduri, să mă cocoţ în pomi, să descojesc seminţe, să scuip viril, să mă caftesc, să demontez aparate, să folosesc fierăstrăul, bomfaierul, rindeaua, mă rog, sumedenia de scule de care era plin garajul nostru.

Fiindcă, da, aveam garaj : bunicul şi unchiul meu aveau biciclete şi motocicletă, erau vânători şi pescari, aveau ogari, zeci de undiţe, lansete din fibră de sticlă, puşti belgiene, pumnale, cizme, cazmale, lanterne, mincioc, juvelnic, cartuşiere cu felurite cartuşe, inclusiv gloanţe pentru mistreţ… Pe scurt, arsenalul şi harnaşamentul care ar fi trebuit să facă din mine un John Wayne (idolul lui unchiu-meu). Numai că, tocmai de aşa ceva îngrozită, maică-mea m-a ţinut sistematic departe de tot ce va să zică adevărata educaţie bărbătească, de la patine, stadioane, judo, skiuri şi box, la poker, bordel, cârciumă. (Pe toate mi le-am dorit cu ardoare : m-am ales doar cu înotul, la opt ani, miuţele pe maidan şi fumatul, dintr-a V-a).

Aşa stând lucrurile, odată livrat cozonăceilor de nisip, motanului Faifuţică şi căţeluşei Tosca, având oroare să nu cumva să-mi pătez şpilhozenul, dedicându-mă apoi definitiv lecturii, teatrului, operei şi operetei, e limpede că astea mi-au acumulat, pe de o parte, osânză, timiditate şi miopie, dar, de cealaltă parte, mi-au dăruit un soi de înţelepciune precoce şi plăcerea de-a primi confidenţele fetelor.

Ani de-a rândul am fost ravisat de poveştile, bârfele, destăinuirile, invidiile, complexele, de cruzimile, patimile, duioşiile şi bovarismul lor : Gabi, Mioara, Teddy, Roxana, Danielele, Monica, Livia, Gina, Cameliile, Marilenele, Ancuţele şi iarăşi Silvia, tot atâtea zile şi luni cu sute de ore de reciprocă vampirizare auditivă, când în transă, melodramatic, când cu furie neputincioasă. Cu lacrimi şuvoaie, scrisori delirante, tăceri de spaimă, strângeri la piept şi sărutări caste pe obraji înlăcrimaţi, totul într-o stranie frăţie, unde spovedania ajungea să excite uneori nebuneşte. Stranie, aproape perversă formă de supuşenie şi suveranitate, prietenie amoroasă cu intarsii sado-maso pe fond didactic şi iluzii terapeutice periculos de ambigue. Înfrăţire finalizată aproape invariabil prin îndrăgostirea confidentei de duhovnic, impuls iute calificat drept trădare şi metamorfozat, mai devreme sau mai târziu, în duşmănie, reproşuri, dispreţ şi chef de răzbunare.

În ce mă priveşte, martor mi-e Dumnezeu că nu am jucat ca Tartuffe aproape niciodată. Întotdeauna, acelaşi febril şi riscant amestec de luciditate şi inconştienţă, de patimă cinică şi gratuitate ludică, de responsabilitate paradoxală şi sadism experimental. Figurile, întâmplările, destinele mi se amestecau livresc, într-un turbion hipnotic şi demenţial : fetiţele de pe strada Râpelor, nimfetele din taberele de la Buşteni, Homorod, Techirghiol, Sinaia, Cheia, fetele de la licele 39 şi 43, toate se topeau în athanorul lecturilor. Predicile mele moral-emoţionale musteau de experienţele eroinelor din Tolstoi, Jane Austen, Emily Brönte, Dostoievski, Balzac, Flaubert, Maupassant, Dumas, riscant de prematur absorbite la modul narcotic de fundamentala indecizie, voluptuos perpetuată, a duhovnicului improvizat : părinte, frate, prieten, sau amant ?

79

Scene incandescente îmi străfulgeră şi acum prin minte. Ascuns la „faţea” împreună cu Gabi printre gunoaiele de pe „câmpul de la butoaie”, undeva îndărătul uzinelor „Autobuzul”, un loc în care campau periodic şatrele, iar ţiganii colectau sticle goale, ascuţeau cu tocila cuţite, ori cositoreau oale, crătiţi, tigăi, tăvi, ligheane. În creierul vipiei de iulie, năduşiţi, mirosind a mentă şi muşeţel, lipiţi unul de celălalt în plin proces de interabsorbţie sudoripară, ea îmi mărturisea oftând atracţia faţă de Tinel, pe când eu, înghiţind în sec, lăsam cu evlavie să-mi amorţească braţul sub sânişorii ei, şoptind sfaturi dibace pentru flirturi strategice, fără cuvenitele referinţe bibliografice.

Sau dialogul firoscos cu o Marilenă de 13 ani tolănită voluptuos în spuma din cadă, eu dincoace de perdeaua de muşama, ascultându-i lamentoul iscat de indiferenţa unui Ovidiu prea fotbalist pentru reveriile ei brigittebardotiene.

Dar, mă rog, trec peste multe astfel de prostioare, ca să ajung la voletul inocentei prietenii amoroase, desfăşurate exclusiv epistolar, ce mi-a curmat prea puţin glorios cariera de duhovnic erotic.

Prin clasa a VII-a, am răspuns la o anchetă din Scânteia tineretului despre singurătăţile adolescenţei. Eram oarecum în contreemploi, în măsura în care histrionismul meu îmi contrabalansa onorabil impulsurile solitare. Pe de altă parte, când tu însuţi suferi de pe urma recluziunii, iar complexul logopatic îţi cenzurează sever apetitul comunicativ, pe ce temei te simţi mandatat să dai nonşalant sfaturi de inter-acţionare ? Fapt e că, de-a lungul câtorva luni, am primit sute de scrisori de pe tot cuprinsul patriei, bineînţeles că 90 % de la fete care-şi dorlotau bovaric solitudinea, cea invariabil resimţită ca blestem şi fatalitate pe viaţă, la sfânta vârstă acneică. Regret enorm şi azi că, la una dintre desele schimbări de locuinţă, m-am debarasat de consistentul pachet epistolar de amăgiri, regrete şi speranţe cu atâta patos împărtăşite.

Două lucruri mi s-au părut ceva teribil atunci.

Întâi, efortul gigantic pe care a trebuit să-l fac, deopotrivă scriptic şi afectiv, pliindu-mă pe zeci de aşteptări ale adolescenţei în derivă. Un efort literalmente extatic, însă, dat fiind că mă regeneram exact în măsura în care mă epuizam. Iar în al doilea rând, irepresibila transformare a prieteniei în iubire. Fără excepţie. După vreo zece scrisori, aproape tot ceea ce păruse comuniune subtilă, compătimire suavă şi comprehensiune frăţească devenea, fie pufos, fie violent, de nu chiar isteric, ofertă cvasierotică. În câteva cazuri, schimbul epistolar s-a soldat cu vizite intempestive, lamentări, imputări şi somaţii sentimentale. Duhovnicul venerat până atunci era tratat, brusc şi irevocabil, de provocator, spion sufletesc, om cu două feţe (dărnicie acaparantă, disponibilitate fariseică, perfidie posesivă) : dacă nu mă vrei, de ce m-ai amăgit cu sfaturile tale de împlinire afectivă ? iată laitmotivul.

Cel puţin două episoade m-au marcat în chip aparte.

(Trec peste comicul sinistru al descoperirii unui Octav în locul Octaviei, băiatul ascuns shakespearian, ca veritabil expeditor, sub zeci de pagini sinilii, scrise cu patos de sonet renascentist, cu flori de colţ presate, desene eterice şi-o caligrafie demnă de miniaturistica medievală. „De ce nu putem fi prieteni ?” m-a chestionat el, cu netrucată durere. „Ce contează că nu sunt fată ? Tu nu dragoste ai căutat, ci comuniune frăţească, nu-i aşa ?” Ei bine, am descoperit cu stupoare că, în ciuda pozei mele de rece şi înţelept sfătuitor, de înaltă instanţă psihomorală, se vede că imboldul ţinea de eros, nu de philia.

34

Unul a fost dureros în grotescul lui, fiindcă imaginea fetei era cumplit de antinomică faţă de superba stilistică epistolară. Încărcătura emoţională, bogatele şi insolitele (pentru mine) referinţe filosofice şi ştiinţifice, anvergura lirică şi simbologia litaniilor, totul era încorporat într-o făptură contorsionată, cu ghebă de Quasimodo, halenă fetidă şi straturi de mătreaţă pe umeri. Când am întâlnit-o, am suferit în egală măsură de groază şi admiraţie. M-a umilit faptul că urâţenia ei îmi anulase instantaneu puternica atracţie faţă de spiritul ei. M-am forţat (mental) să trec peste fizic, de dragul metafizicului. Peste poate. Atunci am fost rău. Ezitările mele, buimăceala repulsivă, retragerea de melc agresat au făcut-o să sufere vizibil şi i-am admirat înspăimântat forţa de a-şi reţine lacrimile. Însă dezarmarea, durerea de pe chipul ei m-a urmărit multă vreme. Nu mă alină întru autoculpabilizare decât suferinţa care mi s-a hărăzit mie însumi – ca penitenţă ? – la puţină vreme după aceea.

De data asta, cel neînţeles – şi cel care a suferit ca un câine – am fost eu. Un an şi ceva am corespondat cu Iarmila (numele se traduce, mi-a scris ea, prin „dragă primăvară”), o fată din Oradea sau Vatra Dornei, nu mai ştiu. Zeci de plicuri, sute de pagini înflăcărate, cu poeme, reverii, angoase infinite şi doruri de pustnicire în doi, care, însă, aveau să defileze inclusiv pe sub privirile suspicioase ale mamei sale. Astfel încât a venit şi ziua în care ne-am trezit, maică-mea şi cu mine, cu Iarmila şi mama ei la uşă. Fata – sufocată, palidă de ruşine şi plină de spaimă. Mama, cu un calm asasin şi verdictul inflexibil în bandulieră. Relaţia trebuia imediat curmată. Copiii, dragă doamnă, trebuie să urmeze fiecare o carieră, să devină cetăţeni cumsecade, oameni serioşi, la casa lor, iar tot ce-şi scriu e ceva îngrozitor, de natură să-i smintească pe amândoi. Atunci, auzindu-i pledoaria, fierbinte dar înţeleaptă, în favoarea noastră, am avut o admiraţie nesfârşită pentru maică-mea. Deşi nu ştia mai nimic despre Iarmila şi scrisorile noastre, ştia câtă pasiune, câtâ sinceritate, autenticitate şi manie a comunicării puneam eu în schimburile epistolare. Ştia că nu am niciun gând ascuns, că nu manipulez, nu injectez anarhie, că nu vreau să smintesc, să amăgesc, ori, Doamne fereşte, să siluiesc pe nimeni. Pe toate i le-a spus celeilalte mame cu un echilibru şi-un soi de răceală magnanimă care m-au uluit, fiindcă o ştiam temperament sangvin, reactiv şi coleric fără măsură, ca mine, la o adică.

Au urmat pauza de cafea, dulceaţă şi apă rece, un schimb de surâsuri resemnate între cele două mame-ambasador şi o strângere fugară de mână a fecioarei cu licornul, lichefiată de conştiinţa limpede a faptului că le-a fost dat să se întâlnească pentru ultima oară. Odată ieşite pe uşă, am izbucnit într-un plâns devastator la pieptul maică-mii, convins că sunt ultimul om de pe pământ şi că ar trebui să mor chiar atunci.

Dar cu asta nu mi se terminase penitenţa : mai trebuia să am o încercare zdrobitoare, încă o vamă dureroasă până la suprema împlinire cu Tania.

 

Liceul, coborârea-n micul infern

şi „Ziua bradului nins”

 

41

Odată cu intrarea-n liceu, vine şi ceasul celor inavuabile. Până atunci trăisem exclusiv extaze virginale, experimentând în variate chipuri freneziile preludice : îndelungi priviri în tăcere, obraji arzători, răsuflări întretăiate, extaze tactile, fascinaţia pletelor mângîiate cu delirantă încetineală, sărutări caste, tactilităţi febril-amatoristice, forfotiri epidermice urmate de contorsionări de-o înduioşătoare, când nu jalnică ingenuitate, bucuria sorbirii lacrimilor (ori a picăturilor de ploaie) de pe pleoape…

Dar mai ales mersul mână-n mână, cel despre care scrie aşa de tandru Costion Nicolescu în Carte pentru îndrăgostiţii care vor să se împrietenească. Total de acord cu tot ce spune în capitolul „Despre ţinerea de mână”, de la şirul de „doi câte doi” de la grădiniţă, până la strângerea palmei celui muribund, trecând prin „ţinerea de mână a iubitului şi a iubitei ca gest suprem. Icoană : iubiţi mergând de mână – în tăcere – prin Tăcere”. Cine nu a trăit mult şi bine splendoarea acestui tip de comuniune, urmat de înconjurarea umerilor şi apoi a şoldului nu poate spune nimic vrednic despre primele culmi ale plăcerii. Păşirea în doi, acea tăcere înfiorată care sanctifică instantaneu toate cele văzute şi face din fiecare pas un început de levitaţie, conţine fervori ce depăşesc infinit, ca trăire extatică, mecanica grotescă ori cruzimea delirantă a cutărei perversiuni din literatura „divinului marchiz”.

Trecerea de la trupa micilor „fotbaliatori” de maidan la ceaiurile cu alcool, ţigări, rock în draci şi jalnica ratare a primului prezervativ (Butterfly, chinezesc) mi-a schimbat sălbatic şi buimăcitor tabloul idilic. Saltul de la partidele de tenis cu piciorul, la colţul străzii Mateiaşul, către gaşca de cinci chiulangii de pe malul lacului IOR, drogaţi mai întâi cu Beatles şi Rolling Stones, dar iute apoi cu Led Zeppelin, Cream, Deep Purple, Creedence Clearwater Revival, Bob Dylan, Jimi Hendrix & Co, a fost ca o rupere de catapeteasmă, iertată-mi fie comparaţia.

Acum apare „doamna Silvia” (eu 17, ea 32), „hierodula” iniţiatoare, generos şi pedagogic prezentată de mama celui mai versat dintre noi cinci. (Nu ştiu dacă să zâmbesc îngăduitor, ori să râd sardonic în hohote când mă gândesc la principala mea motivaţie din după-amiaza-n care mi-a venit şi mie rândul să mă strecor în necăjitul, asudatul budoar dintr-un bloc de la Ilioara : să scap de acnee, poate şi de bâlbâială, cum mă făcuse să sper un logoped).

Acum se dezlănţuie calibanul tupilat sub centură, odată cu invazia literaturii răului, cu amestecul sulfuros de Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Lautréamont şi Dostoievski, odată cu proiectarea bovarică în lumea festivalurilor de la Isle of Wight şi Woodstock, recitând prin parcuri din Emil Botta şi Dimitrie Stelaru, mergând în arena Circului de Stat la concertul Phoenix-ilor să ne sufocăm de emoţie în faţa lui Mony Bordeianu cu Lady Madonna, să ţopăim la Get off my cloud, să plângem la Canarul şi Floarea stâncilor.

Acum s-au bulucit pe viaţă în peşterile fiinţei mele liliecii unui senzorium nesăţios deschis romantismului de cea mai viguroasă tradiţie, aşa cum l-am înghiţit din cartea lui Albert Béguin, Sufletul romantic şi visul, adevărat fetiş literar pentru tinereţea mea.

Şi tot acum – după ce am început să mă bărbieresc „pe bune”, să calc marinăreşte, să termin un pachet de „Amiral” pe zi, să trec prin coşmarul primei beţii şi să mă despovărez de vrafurile corespondenţei lăcrimoase – tot atunci m-a fulgerat prima iubire de adolescenţă coaptă, cu plăceri temeinice, bucurii gâlgâitoare, dar şi cu suferinţe aidoma. N-a durat mult, ceva din a X-a şi-a XI-a, cât să adun vreo sută de absenţe, s-o isterizez pe maică-mea, să-l alarmez cvasipatern pe domnul director George Şovu şi să-mi atrag (în urma unui misunderstanding amuţitor, de culpabilitate nevinovată), duşmănia mamei fetei. O furie urmată de exilarea-n provincie a fiicei rătăcitoare şi de fluviile mele de plânsori în jurul blocului, prin toate cotloanele pe unde ne purtaseră energiile infuzate de Prospero magicului Ariel. Cât despre cadoul  cu care m-am trezit la uşă, din partea iubirii mele când am împlinit 18 ani – Demonii lui Dostoievski şi discul lui Dorin Liviu Zaharia cu Ziua bradului de noapte – istorie despre care am mai vorbit în ultimii ani, apoi asta a fost curată Halima, vorba bietului Crăcănel.

Rostul acestui episod a fost unul fundamental. Pe de o parte, mi-a cenzurat drastic impulsurile autodistructive şi patosul versatil pentru experienţele cu spectru suicidar. Iar pe de alta m-a cules de pe drumuri şi m-a deschis definitiv către puritate şi cuminţenia fervorilor spirituale. E teribil cum, odată cu des-zăgăzuirea hormonală – experienţă trăită literalmente nebuneşte, într-o nemăsură vecină cu extincţia – am sărit cu sfântă exasperare din poezia absintului către Pascal şi Claudel şi dinspre Demonii către Elegiile duineze, ca să rezum drastic.

Or, exact atunci a dat Dumnezeu să apară în viaţa mea Ioan Alexandru, cu tot alaiul de consecinţe binefăcătoare despre care am povestit în Cartea ca destin. Iar nu peste multă vreme aveam s-o întâlnesc pe Tania.

Mă sfiesc să numesc aşa de războmbăicios anii de liceu : o coborâre-n infern. Totuşi, eu aşa-i resimt retrospectiv, chiar dacă infernul cu pricina a fost unul mediocru, aproape grotesc, deopotrivă sumbru şi carnavalesc. Un şanţ, nici măcar cât cel în care va fi murit E.A.Poe.

 

Copii părinţi, sau părinţi copii ?

Radoslaw Pujan

Radoslaw Pujan

Nimic nu mă înduioşează mai mult decât s-o văd pe Ana noastră cât de des, de atent şi firesc îşi tratează părinţii sexagenari ca pe nişte copilaşi nedeprinşi cu tainele amare ale vieţii de zi cu zi. Şi cum să n-o facă, săraca ? La şaizeci de ani, noi ştim, gândim, acţionăm şi plănuim ca la treizeci. Iar la treizeci gândeam şi făceam ca la cinşpe. Nu mai departe de săptămânile trecute, când traversam Londra cu Tania, aveam exact aceeaşi senzaţie de Hänsel şi Gretel cu care haihuim împreună prin viaţă de peste patru decenii. Niciodată maturi de-a binelea, niciodată zdravăn lipiţi de real, mereu aiuriţi, rătăciţi, sfioşi, aburiţi, strânşi în doi ca-ntr-un cocon, ori ca un melc bicefal. Amatori la propriu şi la figurat. Necrescuţi în venerarea pragmatismului mercantil. Neadaptaţi la tot ce ţine de afirmarea socioprofesională, amorală, carnasieră, acaparatoare fără limite şi anxietăţi morale. Nesupuşi multor reguli specifice unor bune părţi din breasla artistică : spirit gregar, versatilitate, parvenitism, arghirofilie, ţuţărism lucrativ, invidie răzbunătoare, ostapbenderism, vendetism, amorlâc, troc exegetic. Aparent maleabili şi ductili, dar imprevizibili şi, în fond, neinseriabili. Sunt conştient că sună emfatic şi vanitos, însă lucrurile chiar aşa stau.

După cum am mai povestit în câteva rânduri, ne-am cunoscut în toamna lui 1972, în prima zi de facultate, am fost colegi de bancă patru ani şi am corespondat aproape zilnic în tot acest interval. Scrisori uneori şi de câteva zeci de pagini, pline de conspecte şi excerpte, ori chiar cărţi transcrise cu aplicaţiune benedictină (precum Vămile pustiei). Patru ani de comuniune frăţească şi permanentă împărtăşire de bucurii. Împreună la cursuri, seminarii, şedinţe, sarcini ASC-PCR, dansând Led Zeppelin şi spălând pahare şi ceşti la Clubul Litere. Împreună la munca patriotică (memorabilul Topraisar), la sesiunile cercurilor ştiinţifice şi la bibliotecă. Împreună la Omu prin Diham, Mălăeşti, Valea Cerbului, ca şi la Sihla, Sihăstria, Văratec, Agapia, Dragomirna. Împreună la culegerile de folclor din zona Şuici-Sălătruc, unde ne visam proiectaţi direct în culegerile lui Tudor Pamfile şi Simion Florea Marian. Laolaltă fermecaţi de Béguin, Bachelard, Jean-Pierre Richard, Gilbert Durand, Blanchot, Eliade şi Jung. Împreună la cursurile „Eminescu” ale lui Ioan Alexandru (Tania s-a dus şi la cele de ebraică), unde, între altele, admiram cu pufoasă invidie cuplul Maria şi Costion Nicolescu. Împreună, invariabil vrăjiţi în cercul magic de la teatrul Bulandra-Icoanei, ca şi sub vibraţia minerală a melcului din pridvorul de la Antim.

Toate astea – şi multe altele – ne-au transformat cu gingaşă lentoare plăcerile în bucurie, inocenţa în jubilaţie, nepăsările în dulci răspunderi şi apetitul ludic în savori meditative. Am făcut o efervescentă alchimie a trupescului graţie combustiei reflexive. Din cât ne era livrescul mai invadant, din cât ne înmulţeam revelaţiile culturale, dintr-atât ni se ascuţeau simţurile. Patima fiecăruia de celălalt se aprindea direct proporţional cu ceea ce, teoretic, ar fi fost menit să ne consolideze raţionalitatea. Ceea ce, îndeobşte, constituie piedici înaintea îndrăgostiţilor, cenzuri sau întârzieri pe calea senzualităţii, pentru noi reprezenta, paradoxal, tot atâtea fervori reciproc revelate. Cam ca în cantilenele amorului cavaleresc, să zicem. Cale de patru ani de facultate, sfârşitul de săptămână – atunci când aveam răgazul de-a ne scrie cele mai lungi scrisori – era mai puţin o încercănare cauzată de distanţă, cât un regal de sinceritate dezlănţuită. Dacă adeseori amuţeam pur şi simplu de emoţie văzându-ne dimineaţa, în schimb epistolarul căpăta adeseori o locvacitate feerică,  o incandescenţă pe buza delirului.

„Copii eram noi amândoi”…rezumă Eminescu.

Culmea e că aşa am rămas, în esenţă, până astăzi. În fiecare dimineaţă avem ora „raportului de gardă”, când fiecare îşi rezumă, la cafea, ultima lectură, mailurile primite ieri, proiectele pentru azi şi mâine, ca şi visul (coşmarul) de astă noapte. În fiecare dimineaţă comentăm ştirile tv, facem schimb de informaţii mediatice (Tania de predilecţie cu online-ul, eu invariabil cu presa scrisă), coacem frecvent planuri de călătorie, sau  inventăm cadouri pentru prieteni şi rude. Pe urmă, la fiecare plimbare, în parc ori la piaţă, ne exersăm inofensiv ghiduşia făcând sociometrie, adică presupunem situaţii, temperamente, caractere şi destine doar scrutând figurile oamenilor, disecând fizionomiile, replicile şi gesturile cuplurilor întâlnite ş.a.m.d. Adunăm tipologii, facem conjecturi, îl vedem pe cutare ca personaj în romanul X, ca posibil actor în filmele regizate de Y etc. Şi ne dezbatem la nesfârşit rudele, prietenii, scandalurile şi divorţurile de prin vecini, disecăm măruntaiele vieţii literară, ne „tocăm” naşii, finii, amintirile din copilărie şi studenţie, negociem înverşunat în materie de sobrietate culinară, dar mai ales pentru economisirea energiilor profesionale, eu fiind de obicei atoatecheltuitorul reactiv şi iresponsabil, iar Tania un atlet al echilibrului şi chibzuinţei. Dar câteodată se mai întâmplă, cum spuneam, şi invers. De fapt, contre-emploi-ul îşi are şarmul şi riscurile specifice inclusiv în plan marital.

Dacă ne-am fi mărginit la transferul de senzualitate – minunat, fireşte, dar prea inflamabil ca să nu fie iute consumabil – sau, dimpotrivă : dacă am fi ruginit prematur în domesticitatea con-jugală, totul s-ar fi spulberat, ori s-ar fi alterat irepresibil şi iremediabil în rutină, de nu chiar în furie, ură reciprocă. Aşa însă, schimbând mereu combustibilul şi tipul de combustie, înnoindu-ne permanent, jucând, dacă vreţi, roluri variate, totul se recalibrează periodic şi benefic.

Irma Haselberger

Irma Haselberger

„Dincolo de toţi aceşti piloni mari (Biserica, cultura, prietenii, vacanţele), care, de fapt, interferează frumos, nu trebuie neglijate micile gesturi din viaţa de zi cu zi. În fapt, numai aparent mici. Ele pot fi discrete şi diafane mărturisitoare şi purtătoare de dragoste şi tandreţe. O privire duioasă, adierea unei mângâieri, un zâmbet plin de înţelegere pot să te încarce binefăcător”. Am citat iarăşi din Cartea lui Costion Nicolescu „pentru îndrăgostiţii  care vor să se împrietenească”. Aici intervin marile încercări din viaţă, bolile, spitalizările, operaţiile, înmormântările. Am avut parte de toate astea – şi cu siguranţă vom mai avea.

Cum oare să descriu adecvat şi convingător senzaţia pe care o ai dimineaţa, când, după ce-ţi razi obrazul drept, vezi că nu poţi mişca deloc mâna stângă şi te întorci spăşit şi uluit în pat, cu partea stângă a feţei plină de spumă, neîndrăznind să-i mărturiseşti faptul soţiei, cea care, într-un sfert de ceas, ca-n transă, pe muteşte, îţi decretează infarctul, îţi pregăteşte valijoara pentru spital, dă telefoanele necesare internării şi te înfige în maşină fără drept de apel !?

Cum să rezum senzaţiile şi gândurile care te biciuiesc pe brancardă, la intrarea în liftul către sala de operaţii, adevărată coborâre-n infern, ţinându-ţi soaţa de mână, convins că e ultima oară când o mai vezi şi neputând să-i şopteşti nimic, absolut nimic ?

Cum să pui în cuvinte ce simţi şi gândeşti, ca soţ, când te apleci deasupra frunţii asudate a fiinţei iubite, abia ieşită din sala de reanimare, nesigur de vindecare, nesigur de cohorta acţiunilor postoperatorii, nesigur de comportamentul şi reacţiile tale, speriat de moarte pentru ea, dar îngrozit egoist de perspectiva singurătăţii de acasă, copleşit de conştiinţa şfichiuitoare a faptului că niciodată nu i-ai spus şi nu i-ai arătat ce mult o iubeşti ?

Sau cum să povesteşti ce înseamnă realmente prezenţa celui predispus să te asiste la moartea mamei ? O prezenţă nu atât compătimitoare, cât susţinătoare, adevărat substitut sui generis al energiilor materne, care-ţi ascultă o noapte întreagă amintirile, mărturisirile, îndoielile, incriminările, regretele, cântărind totul farmaceutic, fără să-ţi sporească vinovăţiile, fără să-ţi lezeze sentimentele, fără să te flateze, să te amăgească, să se lamenteze, să te umilească !?

Zeci de astfel de mici, medii sau mari contexte, răspândite de-a lungul vieţii în doi, de la infarctul dintr-o zi de Paşte la Stroieşti (cu Tania la volan, făcând până la Bucureşti trei ore în loc de cinci) până la înmormântarea mamei şi moartea bunicilor, trecând prin nunţi, botezuri, divorţuri, mirări, înşelări, trădări, revelaţii, şocuri şi decepţii cauzate de cei apropiaţi, de rude şi prieteni deopotrivă, – toate compun o textură conjugală indestructibilă, imposibil (şi poate că inutil) de narat. Una asemănătoare experienţelor limită din lagăre, din tranşee, din pustiul deportărilor.

Ori dintr-un colţ umil de rai : depinde cum te uiţi la ce ţi s-a dat.

Cam atât deocamdată, feţii moşului.

Cu drag pentru voi

– Anca şi Mihai, Maria şi Costion –

Dan C. Mihăilescu

Dan C. Mihăilescu

Dan C. Mihăilescu

Pe Dan C Mihăilescu (n. 12 decembrie 1953) cei mai mulţi îl ştiu ca pe “Omul care aduce cartea” la Pro TV. Eu l-am cunoscut prin Litere, arte & idei (LA&I), prima publicaţie elitistă de după ceauşism, revistă pe care a editat-o, adunând în jurul ei valorile risipite de explozia revoluţiei. Despre importanţa acestei gazete ar merita scris mai mult.  În paginile ei, Dan C a trecut de la spiritul critic la cel eseistic, care îi este şi cel mai drag.

Scrie eseu pentru că iubeşte cultura din categoria délicatesse. Scrie, de asemenea, critică literară cu pasiune de amant.  Este traducătorul excepţional al teatrului lui Eugen Ionescu. Dar preferata mea este mărturisirea literară. Exisă două dispoziţii scriitoriceşti în scrisul său: una de om saturat cultural şi alta de bărbat care a trăit până la refuz micile jocuri sociale de dinaintea oricărei comunicări. Această a doua perspectivă este cea care-mi place, din  Ce mi se-ntâmplă. Jurnal pieziș (2012) dar mai ales  din Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu (2014). Aici povesteşte cu vocaţie şi cu acea sinceritate care te înmoaie. Iar sinceritatea de scriitor cere inteligenţă, artă şi tărie de caracter:). În mod neobişnuit, Dan C Mihailescu este un scriitor cult şi viu în acelaşi timp, cu frază care cucereşte, edulcorează şi taie adânc. Uneori este grav si memorabil în expresie ca Finkielkraut, iar alteori trece în histrionismul de tip optzecist. Dar să nu vă lăsaţi înşelaţi: dincolo de amândouă fazele se află un om făcut din 10.000 de pasiuni.

A scris: Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, 1982, Dramaturgia lui Lucian Blaga, Ed. Dacia, 1984, Întrebările poeziei, Ed. Cartea Românească, 1989, Stângăcii de dreapta, Ed. Dacia, 1999, Scriitorincul, Ed. Dacia, 2001, Carte de bucăți, Ed. Fundației Pro, 2003, Literatura română în postceaușism. vol. I-III, Ed. Polirom, 2004-2007, Scrieri de plăcere, Ed. Fundației Pro, 2004, Îndreptări de stânga, Ed. Humanitas, 2005, Viața literară I, Ed. Fundației PRO, 2005, , Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, Ed. Humanitas, 2009, Despre Cioran și fascinația nebuniei, Ed. Humanitas, 2010, Cărțile care ne-au făcut oameni, Ed. Humanitas, 2010, Și așa mai departe?, Ed. Humanitas, 2011, Oare chiar m-am întors de la Athos?, Ed. Humanitas, 2011, I.L. Caragiale și caligrafia plăcerii, Ed. Humanitas, 2012, Ce mi se-ntâmplă. Jurnal pieziș, Ed. Humanitas, 2012, Castelul, biblioteca, pușcăria. Trei vămi ale feminității exemplare, Ed. Humanitas, 2013.

A primit Premiul Uniunii Scriitorilor în 1982 (pentru debut) și 1999 (pentru traducerea integrală a dramaturgiei lui Eugène Ionesco), Premiul UTC, 1982, Premiile revistelor Ateneu (1976, 2004), Luceafărul (1978), Tribuna (1980), Transilvania (1984), Flacăra (2004).

A primit medalia „150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu” (2000), premiul CNA, pentru „Omul care aduce cartea” ( 2002), Premiul Radio București, 2004, premiul de critică al Asociației Scriitorilor din București, 2004. A fost nominalizat la Premiul de critică al UNITER, în 2001. (Doina Ruști)

4,289 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *