Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Apr 14, 2014 in Books | 0 comments

Dacă ar fi să o ecranizeze cineva, sper să o facă Lynch!

Dacă ar fi să o ecranizeze cineva, sper să o facă Lynch!

western_sahara

“Ascultă la mine, vere, când ţi se face de‐o femeie grasă, nu mai te satisface nimic altceva”, spune John Grady, personajul puțin ciudat al lui Cormac McCarthy, un tip care încearcă să se descurce în lumea descompusă, greoaie și în schimbare din romanul „Orașele de câmpie”. E un fel de Sodoma care oricum merită să piară, așa că nu-i urmărim declinul, ci numai forfota personajelor sale debile. McCarthy scrie western, iar genul nu a fost tocmai pe gustul meu nici pe vremea lui John Wayne, însă curiozitatea de a citi „Orașele de câmpie” nu e alimentată numai de faptul că autorul a fost recompensat cu cam toate premiile prestigioase ale lumii, de la National Book Award, la Premiul Pulitzer, dar mai ales pentru că el este cel care a scris romanul “Nu există țară pentru bătrâni” – pentru ecranizarea căruia frații Joel și Ethan Coen aveau să ia patru premii Oscar în 2008.

Că tot e vorba de despre asta, mă întreb dacă frații Coen l-ar imagina pe Johnny ca pe un cowboy tradițional, deși el, dincolo de simplitatea schematică, mi s-a părut, de fapt, ca un fel de personaj de Lynch. Cam așa am înțeles povestea asta: dacă-și imaginează frații Cohen scenele – iese un film de aventuri western, dacă face același lucru Lynch – ar putea ieși un fel de Tween Peaks, chiar și fără mistică – deși are și Mc Carthy o serie de personaje care văd lucruri bizare.

John e ciudat, poate și pentru că puține sunt personajele care catadicsesc să-i explice acțiunile, născute dint-o serie de decizii luate bărbătește, fără prea mare analiză. Pe scurt, e vorba de o iubire, care-l poartă pe John într-o lume pestriță, cu orbi, curve, combinatori și alte categorii de indivizi periculoși. Decorul e compus, migălos, din simboluri consacrate, pălării cu boruri largi, indivizi care se împușcă pe străzi ziua în amiaza mare, pianiști bătrâni care strâng dolarii într-un pahar prin cârciumi sau bordeluri.

Cormac McCarthy

Cormac McCarthy

Cam toate elementele de western sunt amestecate, ce-i drept într-un mod cam ciudat, aproape suprarealist, în această carte, ultimul volum din “Trilogia Frontierei”, apărut, săptămâna trecută, și în România, la Editura Polirom. Cei tentați să spună că n-ar fi mai mult decât realism, să-și imagineze cam cum arăta publicul descris, ce-i drept, într-un vis: “În culise, codoşul stătea şi fuma şi în spatele lui fojgăia o amestecătură de paiaţe obscene, curve machiate strident, cu sânii la vedere, o femeie grasă îmbrăcată în piele neagră cu un bici în mână, un cuplu de tineri în straie bisericeşti. Un preot, o codoaşă, un ţap cu coarne aurite şi cu guleraşe plisate de crep violet în jurul copitelor.

Nişte tineri destrăbălaţi, palizi, cu roşu în obraji şi cu ochii făcuţi cu negru, care duceau lumânări. Un grup de trei femei se ţineau de mână, înalte şi slabe ca nişte paciente incurabile şi înveşmântate toate la fel şi cu aceleaşi podoabe…“. Ar putea să pară, mai degrabă, alaiul ciudat de la înmormântarea tatălui din Big Fish-ul lui Tim Burton, nu? E în 1952, la nord de El Paso, unde lumea e interesată mai întâi de curvele orașului, cu fețele lor pe care fardul pare un zid cu vopsea veche și crăpată, niște femei atât de obișnuite cu mizeria încât, chiar și dacă ai fi dorit să le eviți spunându-le ceva grav, cum ar fi că ai sculament, îți răspundeau că au și ele și că asta n-ar fi tocmai o problemă.

Bordelul anunță plictiseala dintr-un orășel de provincie, un decor de western semi-contemporan, cu străzi lucind în lumina umedă a felinarelor, cu străvechi taxiuri galbene, care trec prin râuleţe, ocolind iepurii sau coioții care o iau la fugă pentru a se pune la adăpost pe crestele dealurilor din apropiere. Sau cu cowboy bătrâni, care beau whiskey și îmblânzesc cai nărăvași, când nu fac paradă de înțelepciune: “N-am văzut nicio femeie născută în casă cu apă cadă și budă care să valoreze doi bani”. Femeile sunt aproape inexistente, deși cumva în jurul lor se învârte povestea, sunt niște personaje ciudate și cu prea puțină credibilitate, foarte schematic creionate.

Trilogia Frontierei

Trilogia Frontierei

Bărbații sunt cei care inventează universul, într-un puzzle aparent fără sens, compus cel mai adesea din bucățele de realitate, spartă pe drumuri pustii străbătute fie cu calul – printre vite care aleargă cu cozile pe sus, fie cu camionete, care calcă sute de iepuri sălbațici și răstignesc bufnițe pe parbriz. Există un soi de om care, când nu poate să aivă ce vrea, nu se mulţumeşte cu ce‐i mai bun din ce rămâne, ci cu ăl mai rău lucru ce se găseşte – anunță Elton drama lui Johnny, un tip care iubea, dar care n-ar fi admis să se însoare, de vreme ce nici șireturile de la pantofi nu și le suporta legate.

Alergătura prin cârciumi și țarcuri de rodeo devine alergătură prin bordeluri o dată de John admite că iubește o prostituată, o fată de 16 ani, epileptică, aflată într-un stabiliment din Salt Lake. Scriitura este atât de simplă, încât aproape te încovoiezi alături de Johnny trecând pe ulițele de la marginea oraşului, într-un un peisaj cu magherniţe joase din tinichea şi din şipci de la lăzi, terenuri în paragină cu pământ sau pietriş şi, dincolo de ele, câmpia de salvie şi de creozot.

De prin curți, cocoşii cântă, iar aerul miroase a fum de cărbune. Când eşti copil, ai idei dintr‐astea, despre cum or să fie lucrurile. Îmbătrâneşti niţel şi mai te răzgândeşti un pic. Cred că la urmă ajungi să vrei numa să reduci durerea la minim. Acesta este principiul pe care pare să-l încalce Johnny atunci când începe să-și imagineze din nou viitorul, de data asta alături de o prostituată epileptică. De data asta John vrea să se însoare, vrea să-și salveze iubita de la peștele ei – care la rândul său pare destul de îndrăgostit. Sigur, pentru băieți, cowboy-ii cu care Johnny împarte berea după ce licitează armăsarii, îndrăgostirea asta nu poate fi decât o mare nenorocire.

Și, avem să aflăm mai târziu, cam au dreptate… Și asta pentru că, așa cum explică peștele Magdalenei, problema cu această poveste e că nu este o poveste adevărată. “Bărbaţii au în minte o imagine despre cum va arăta lumea. Cum vor arăta ei în acea lume. Lumea poate să arate pentru ei în feluri diferite dar este o lume care nu va exista niciodată şi aceea este lumea la care ei visează”. Credeţi ce vă spun? Oricum, ne învață același pește, de altminteri singurul personaj care filosofează, nimeni n‐are parte de ce‐şi doreşte. Sau poate doar pentru scurt timp, aşa încât să aibă ce pierde. Sau poate doar ca să demon‐streze visătorilor că, odată împlinită lumea visurilor lor, nu mai e deloc lumea pe care şi‐o doreau.

1,538 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *