Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Oct 7, 2014 in Povestiri la persoana intai | 0 comments

CRISTIAN TEODORESCU. Un pocher de Sfîntul Ştefan

CRISTIAN TEODORESCU. Un pocher de Sfîntul Ştefan

de CRISTIAN TEODORESCU

56

Cînd eram mic, pînă să învăţ zilele sfinţilor, şi înainte de a începe să mă intereseze zilele săptămînii, îmi spunea bunica mea, doamna Verginica, la două zile după Crăciun: „Du-te şi pupă-l pe tactu-mare, că e Sfîntul Ştefan.” Nea Fănică avea pe-atunci vreo cincizeci şi ceva de ani. Nu-şi mai serba de cîţiva ani ziua numelui fiindcă nu mai avea cu ce. Rămăsese fără cîrciumă, îi muriseră şi caii, la stat nu-l angaja nimeni în Medgidia, aşa că, oricît era el de optimist, începuse să vorbească singur prin curte. Vechii lui parteneri de pocher şi de titireze erau lefteri ca şi el. Nea Fănică mai făcea cîte o afacere, în contul şi speranţa apropiatei veniri a americanilor, avea găini ouătoare şi creştea patru porci în fiecare an. Altfel ar fi murit de foame.

Un porc îl tăia pentru noi, pe ceilalţi trei îi vindea. Miliţienii care ne făceau percheziţii acasă îl întrebau: „Ce-ţi trebuie matane patru porci? Vrei să faci speculă cu ei?” Nu se mai lua în gură cu ei, după ce-l băgase la puşcărie miliţianul Popescu pentru insultarea autorităţii. Le zicea: „Pe unu-l tai pentru noi, uite pe-ăsta. P-ăsta îl cresc pentru fii-mea, că stă în Bucureşti la bloc şi n-are posibilitatea. P-ăsta îl ţin pentru proprietăreasa casei, în preţul chiriei, şi p-ăsta, dacă moare vreunul dintre ăştilalţi pînă la Crăciun.”

Nea Fănică nu era pupăcios. Dacă-l prindeam stînd pe scaun, mă suiam repede pe-un picior de-al lui şi-l pupam pe obraz. Mirosea a săpun de bărbierit. Se căuta prin buzunare şi scotea un leu, să am de-o halviţă de la Negeati, turcul cu toneta. După ce mă dădea jos se ridica de pe scaun: „In cur pe mă-sa!”

Vînduse cei trei porci, făcuse cîrnaţii, caltaboşii, toba şi pusese slănina la afumat. Se plimba prin casă, se ducea să dea de mîncare la cîini, şi-l lua urîtul. Dădea o raită pe peronul gării, la trenul care venea de la Bucureşti, să audă ce mai zicea lumea şi se întorcea acasă fără chef. Ciorile speriate de sirena acceleratului fîlfîiau pe deasupra casei. Iar ultima ştire din oraş era că veniseră nişte bucureşteni în control.

Negeati tonetarul, care vara vindea îngheţată, n-avea cine ştie ce vînzare iarna cu halviţa şi cu turta dulce. I-am întins hîrtia chinuită de un leu, în timp ce mă uitam la faţa lui înnegrită de frig. Nu i-am spus bună-ziua, să nu i se facă şi mai frig dacă ar fi deschis gura. I-am arătat cu degetul spre halviţe. Negeati clănţănind din dinţi, mi-a întins halviţa: „Să-i zici la dom Fănică la mulţi ani! Să nu uiţi!” Şi ca să fie sigur că nu uit, mi-a mai dat o haviţă, gratis. Peste drum, la intrarea în gară, un tătar de pe capra trăsurii lui negre: „Bre nepot alu dom Fănică, vino, bre!” Era Şukuri care mă lua lîngă el şi-mi dădea biciul să il ţin în timp ce-şi transporta pasagerii cu bagaje spre centru. M-am dus la el în fugă: credeam că mă ia la plimbare. Avea ochii atît de înguşti, încît ai fi zis că doarme: „Multă sănătate, lu dom Fănică, de la Şukuri!”

Nea Fănică era în casă. Işi scosese din şifonier costumul de ginere şi-l examina. Erau ultimele lui haine mai de Doamne, ajută, dar nu-l mai încăpeau. Umbla cu nişte pantaloni decoloraţi de doc şi cu o haină tocită la coate. Mi-a ascultat mesajele în timp ce i se urca un zîmbet dinspre gură către ochi. M-a trimis să văd ce face mă-ta mare, da nu-i spune! Doamna Verginica era în bucătărie. Inspectase cuibarele găinilor, luase ouăle şi le scria ziua cînd fuseseră ouate pe coajă cu un creion chimic. I-am dat o halviţă. Pe cealaltă o mîncasem pe drum. A pus halviţa în dulap, la păstrare.

Nea Fănică îşi găsise în şifonier o haină cenuşie cu dungi mai cît de cît şi o cămaşă care-l încăpea. Cravate mai avea. Se îmbracă şi iese pe poartă: „Spune-i lu mă-ta mare că m-am dus încolo.” Cînd aude doamna Verginica, se duce la şifonier unde ştia că sînt banii de pe cei trei porci. Îi numără, îi pune la loc mai liniştită şi se apucă să dea în cărţi.

Cînd a început să se întunece m-a trimis la cîrciuma lui Virgil să văd dacă nu-i acolo. Nu era. După ce s-a întunecat ne-am dus amîndoi în centru, la „11 Iunie”. Nu era nici acolo. Mai era o cîrciumă pe deal, nu departe de cimitir, pe unde se strîngeau tătarii la băutură dar tot nu l-am găsit.

Acasă, în bucătărie, scoate doamna Virginica romul pentru ceai şi-şi toarnă într-un păhărel. Iar întinde cărţile şi cînd termină de interpretat şi cea de-a treia înfăţişare a lor o apucă niţeluş plînsul. Se şterge la nas, îşi mai toarnă un păhărel de rom şi-mi dă şi mie halviţa de la păstrare.

A doua zi, după ce a plecat trenul de Negru Vodă de la ora 10 – mersul trenurilor îl ştiam pe de rost -, încep să latre cîinii din curte. Nea Fănică se dădea jos din trăsura lui Şukuri. Doamna Verginica sare din patul din bucătărie. Adormise îmbrăcată.

Nea Fănică, obosit şi băut, intră în bucătărie, în timp ce ea ii dădea ocol: „Acu să-mi spui unde-ai fost!” Şi începe el să scoată din buzunare bani cu chipul lui Bălcescu şi cu cel al lui Tudor Vladimirescu, hîrtii de zece şi de cinci şi leii de un leu.

Negeati şi Şukuri aranjaseră o partidă de pocher cu cei trei bucureşteni care veniseră în control pe la magazinele şi cîrciumile din oraş. Partida avusese loc acasă la Negeati tonetarul. Eu fusesem cel care-i dăduse semnalul lui nea Fănică din partea lor, ca să nu bată la ochi.

Nea Fănică a scos din buzunarul de la piept al hainei lui cenuşii două pachete de cărţi în ţiplă, pe care nu trebuise să le folosească. Astea erau cărţile lui cîştigătoare, înţepate cu acul, dar cei trei bucureşteni erau atît de porniţi să-şi ia banii unul altuia, încît domnul Fănică n-avusese nevoie să-şi ajute norocul cu ele. Peste o săptămînă însă iar ne-am trezit cu miliţia la poartă pentru o percheziţie. Miliţienii nu ştiau ce trebuie să găsească, dar căutau cu atîta înverşunare încît ne-a trebuit două zile ca să punem lucrurile la loc. Dacă m-ar fi percheziţionat şi pe mine ar fi găsit cele două pachete de cărţi în ţiplă.

Cristian Teodorescu

Cristian Teodorescu

CRISTIAN TEODORESCU (10 decembrie 1954) cunoscut ca jurnalist de primă mărime, este unul dintre scriitorii reprezentativi ai generaţiei 80, excelând în proza scurtă şi în arta portretului.  A debutat cu volumul de proză scurtă Maestrul de lumini (1985), excelent primit de critică şi de cititori, printre care m-am aflat si eu. Cartea m-a entuziasmat, mă entuziasmează încă şi de câte ori îl văd pe Cristi Teodorescu retrăiesc emoţia curată a acelei lecturi de tinereţe. Opera sa cea mai premiată este romanul Medgidia, oraşul de apoi (2009), multipremiat şi apreciat în mod unanim de comunitatea scriitorilor.

Dintre scrierile sale mai amintesc Tainele inimei (1988) Faust repovestit copiilor mei (1991), Povestiri din lumea nouă (1996), Îngerul de la benzinărie (2003)

Unele dintre ele au fost traduse în limba engleză.

Premii: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România/1985, Premiul pentru Proza al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2009 şi Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași” pe anul 2009 pentru romanul Medgidia, orașul de apoi.

1,389 total views, 3 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *