Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Oct 7, 2014 in Povestiri la persoana intai | 0 comments

CRISTIAN TEODORESCU. Intersecția luptei de clasă

CRISTIAN TEODORESCU. Intersecția luptei de clasă

de CRISTIAN TEODORESCU

foto Alex Howitt

foto Alex Howitt

Nu mai țin minte cum îl chema. Pe stradă îi ziceam Hembei. Așa se numea un personaj dintr-o carte cu basme asiatice pe care, în lipsă de altceva, o citiserăm toți. Hembei al nostru avea ochi înguști și fața rotundă. Tot timpul părea mirat de ceva. Mama lui era femeie de serviciu la un spital, iar tatăl, care-i abandonase, fusese paznic de noapte la un minister și ajunsese milițian. Tatăl îi părăsise cînd Miliția îl primise în rîndurile sale. Era un tip ambițios, făcuse liceul la seral și participase la o emisiune „Cine știe cîștigă”  unde ajunsese pînă la penultima întrebare. Mama lui Hembei se mîndrea cu soțul ei și după ce o părăsise. Spera că proaspătul milițian care-și găsise o funcționară de la o Circă a noii sale îndeletniciri se va întoarce la ea și la originile lui sănătoase.

Locuia într-o cameră dintr-un mic palat de pe strada Romulus. Palatul era alcătuit din două clădiri legate între ele printr-o pasarelă boltită.  Dacă știai pe care dintre intrările de serviciu să intri, urcai pe o scară îngustă, răsucită, și ajungeai în fața uneia dintre ușile care duceau la pasarelă.  De acolo puteai vedea strada de sus și acoperișurile caselor de pe Popa Soare sau îi puteai scuipa în cap pe cei care treceau pe dedesubt. La parterul uneia dintre clădirile palatului era un garaj uriaș unde așteptau mașini vechi și noi, de la Interne. Cele vechi erau confiscate de la proprietarii lor, iar cele noi, Pobede și Volgi, făceau parte din parcul rece al ministerului. Paznicul, un ardelean bîlbîit, ne lăsa în garaj, cu condiția să nu deschidem portierele mașinilor, ci doar să le dăm ocol, ca la muzău. Unul dintre băieții de pe Popa Soare se lăuda că mașina Adler, parcată într-un colț și acoperită de praf, fusese a unchiului său, despre care nu mai știa nimeni unde se află.

Pînă să-i părăsească, Hembei tatăl se alesese, nu se știe cum, cu un automobil Dodge din garajul palatului. Pe atunci benzina costa puțin și încă se mai găseau piese de schimb pentru mașinile americane. Cînd a ajuns milițian, tatăl lui Hembei a vîndut automobilul care fusese pînă atunci mîndria familiei. Și-a cumpărat, cîțiva ani mai tîrziu, o Pobeda dintre cele dezafectate de Miliție.

Hembei creștea. Mama lui își găsise alt paznic de noapte cu care să-și împartă diminețile. El, întors de la slujbă, ea, înainte de plecarea la spital. De pe urma acestor întîlniri matinale Hembei s-a ales cu două surori și un frate de care trebuia să aibă grijă. Asta pînă și-a dat seama că dacă nu călca pe acasă scăpa de această îndatorire.  Într-o seară, pe stradă, începe o dispută aprinsă între puberi. La intersecția dintre strada noastră și strada lor. Popa Soare era a noastră, Romulus era a lor, dar intersecția cui aparținea?

Hembei locuia pe Romulus, dar venea să se joace pe Popa Soare, Nu se băga în asemenea chestii de proprietate stradală ca să n-o încaseze de la băeții de pe Romulus sau ca nu-i spună cei de pe Popa Soare, să nu mai calce pe acolo. Atunci însă proprietatea asupra intersecției urma să fie rezolvată printr-o bătaie între băieții de pe Popa Soare și cei de pe Romulus. Lui Hembei nu-i plăcea violența. Dacă era nevoie, dădea memorabil cu pumnul. Adică își învinețea adversarul. Cuvîntul lui cîntărea în această dispută. Se uită Hembei și la unii și la alții, în timp ce-și mîngîia pumnul cu o anumită tristețe. Și zice: Sînteți proști și voi de pe Popa Soare și cei de pe Romulus! Străzile nu sînt ale voastre. Sînt ale partidului!

Atunci a izbucnit cea mai mare bătaie dintre băieții de pe Popa Soare și cei de pe Romulus, ca să-și apere proprietatea pusă la îndoială de Hembei. Zece ani mai tîrziu Hembei, cu fața lui de asiatic, avea să devină locotenent la Securitate, iar primele lui victime au fost băieții care se luaseră la bătaie la intersecție. Contestaseră  rolul partidului prin acțiuni dușmănoase, iar Hembei știa cum să-i facă să recunoască. Norocul lor a fost că faptele pentru care-i interoga Hembei fuseseră catalogate de sectoristul cartierului drept un incident între copii, iar partidul nu mai voia să umple pușcăriile, ci doar să-i facă să simtă pe cei care nu pricepeau care era linia, că stătea cu ochii pe ei.

Cristian Teodorescu

Cristian Teodorescu

CRISTIAN TEODORESCU (10 decembrie 1954) cunoscut ca jurnalist de primă mărime, este unul dintre scriitorii reprezentativi ai generaţiei 80, excelând în proza scurtă şi în arta portretului.  A debutat cu volumul de proză scurtă Maestrul de lumini (1985), excelent primit de critică şi de cititori, printre care m-am aflat si eu. Cartea m-a entuziasmat, mă entuziasmează încă şi de câte ori îl văd pe Cristi Teodorescu retrăiesc emoţia curată a acelei lecturi de tinereţe. Opera sa cea mai premiată este romanul Medgidia, oraşul de apoi (2009), multipremiat şi apreciat în mod unanim de comunitatea scriitorilor.

Dintre scrierile sale mai amintesc Tainele inimei (1988) Faust repovestit copiilor mei (1991), Povestiri din lumea nouă (1996), Îngerul de la benzinărie (2003)

Unele dintre ele au fost traduse în limba engleză.

Premii: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România/1985, Premiul pentru Proza al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2009 şi Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași” pe anul 2009 pentru romanul Medgidia, orașul de apoi.

1,756 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *