Pages Menu
Categories Menu

Posted by on May 26, 2014 in Books | 0 comments

Cinci sinucideri în aceeași familie – o dramă care a inspirat-o cândva pe Sofia Coppola

Cinci sinucideri în aceeași familie – o dramă care a inspirat-o cândva pe Sofia Coppola

Romanul "Sinuciderea fecioarelor" a inspirat inclusiv un shootig de modă / Foto Krzysztof Wyzynski pentru U+Mag

Romanul “Sinuciderea fecioarelor” a inspirat inclusiv un shootig de modă / Foto Krzysztof Wyzynski pentru U+Mag

Tații noștri ne-au mințit… nimeni nu are să ne iubească vreodată pentru că avem note bune, gândeau copiii din cartier, aduși la realitate de succesul incredibil al lui Trip Fontaine, un tip care avea să sfârșească într-un sanatoriu de dezintoxicare și asta exact pe vremea în care îi dădeau primele tuleie de păr pe piept.

N-a stat nimeni să se întrebe prea mult cum de a ajuns acolo, poate nu reușise să înțeleagă cum se cuvine iubirea care-i unea pe cei doi tați ai lui sau poate se întâmplase asta pur și simplu pentru că o întâlnise prea devreme pe Gina Desander, o femeie divorțată de vreo 37 de ani, care a ghicit masculinitatea ascunsă în trupul lui grăsun de adolescent și care l-a învățat să bea primele lui pahare de Pina Colada.

Oricum, Trip avusese încă din liceu vreo patru sute de femei, fiecare dornică să facă ceva pentru el, să-i aducă o farfurie de brânzeturi fine, să-i facă recenziile cărților de liceu sau chiar să-i strecoare în buzunar câte un joint, asta în timp ce el era preocupat doar să-și păstreze pielea bronzată și zâmbetul strălucitor. Eventual chiar să scoată din când în când cărțile de școală doar așa, de recuzită, pentru că oricum știa toată lumea că nu citise din ele vreodată.

Romanul a fost reeditat de Polirom

Romanul a fost reeditat de Polirom

Deși spune în detaliu povestea unor fete, “Sinuciderea fecioarelor”, romanul de debut al scriitorului american Jeffrey Eugenides – recent reeditat de Polirom -, este, de fapt, mozaicul amintirilor unor bărbați, ale căror vieți au fost pentru totdeauna schimbate de obsesia lor pentru vreuna dintre cele cinci fete ale ciudatei familii Lisbon.

De asemenea, deși pare o carte a adolescenței, povestea se țese mai degrabă dintr-un amestec de ingrediente, variind de la cele suave și delicate, produse ale unor minți fascinate de amintirile iubirii, până la cele dramatice, clocite în obsesie, obscuritate și disperare. Primit cu mare entuziasm în 1993, anul apariției, și tradus imediat în peste 20 de limbi, romanul este povestea tragică a celor cinci surori Lisbon care, în anii ’70, s-au sinucis pe rând într-o suburbie americană.

O poveste (în bună parte) reală și șocantă, care avea să schimbe gândurile unei comunități care reușise până atunci să-și apere vederile conservatoare și, dincolo de asta, o tragică serie de sinucideri care avea să schimbe radical viețile celor cinci baieți din vecini, acum niște maturi care-și amintesc cât de mult le-au iubit pe fetele Lisbon.

Povestea, cu apăsarea ei bolnăvicioasă, avea să o inspire în 1999 pe Sofia Coppola pentru o ecranizare produsă în colaborare cu celebrul ei tată, Francis Ford Coppola, și avându-i în rolurile principale pe Kirsten Dust, Josh Hartnett sau Kathleen Turner.

V-ați mira câte intrigi se pot petrece în iunie, luna musculițelor de baltă… Musculițele astea, ca să evocăm un loc comun, sunt cu adevărat un simbol al efemerului, nici n-apucă să iasă bine din larve, că se și pregătesc să moară. O știu prea bine, așa că își petrec puținul timp rămas la dispoziție cu multă chibzuință. De mâncat nici nu mai poate fi vorba, se reproduc rapid și mierlesc, picând unele peste altele, lipite de pereții albi ai caselor, de peluze și de garduri sau se strâng în mormane gri de cadavre pe sub felinarele care petrec faleza până departe.

Krzysztof Wyzynski for U+Mag

Krzysztof Wyzynski for U+Mag

În orășelul peste care stăpâneau aceste musculițe nu prea mureau oamenii, cel puțin puștii de pe maidane nu-și aminteau de nicio înmormântare de când se născuseră ei. Majoritatea morților se întâmplaseră în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, pe când tații lor erau niște băiețandri care zâmbeau din fotografiile alb-negru și care scriau scrisori de dragoste celor care aveau să devină mamele lor.

Tați cărora rațiile de război, singurătatea și hormonii dezlănțuiți în aerul malaric le inspirau reverie poetice, ce aveau să înceteze cu desăvârșire la întoarcerea acasă. Tații lor erau acum la vârsta a doua, aveau gambele fără păr, ros în mulții ani în care purtaseră pantaloni, dar chiar și așa, mai aveau mult până la moarte. Părinții acestor tați, la rându-le, vorbeau limbi străine și trăiau în mansarde modificate, ca ereții, se bucurau de cele mai bune îngrijiri medicale disponibile și amenințau să trăiască până în secolul următor. În orășelul acela muriseră, în ultimii ani, doar câțiva câini, adică Muffin, copoiul lui Tom Burke, care se înecase cu o gumă de mestecat.

Te și miri cum de, într-o asemenea urbe, fetele familiei Lisbon își doreau așa de tare moartea. Cecilia a dat cel mai rapid semne că ar vrea să-și ia adio de la viață, dar ai ei nu s-au prins cât îi este de serioasă hotărârea în ziua în care și-a tăiat venele în cadă, lăsând în urmă o priveliște cutremurătoare, încadrată de bălți și dâre cumplite de sânge roșu. Au apucat să o salveze cât să-i dea ocazia să le arate ceva mai târziu cum ar putea să zboare prin aer rochia ei de mireasă, un veșmânt cumpărat cândva de la un magazin de mâna a doua, dar de care nu se mai despărțise deloc de la o vreme. Nici în spital, atunci când medicii îi suturaseră venele cu 24 de copci, nici la petrecerea dată în cinstea ei, o serată pe care părea să o agreeze la început, dar pe care a decis să o marcheze cu acest spectacol șocant.

Sigur, momentul ei nu a durat mult. Un corp uman cade repede. Ceilalți aveau întrebări nespuse, dar nici acelea prea multe. Nu prea mai conta nici dacă în creierul ei s-ar mai fi putut produce scăpărări pe parcursul căderii, nici dacă ar fi putut să regrete ce făcuse, nici dacă a avut sau nu timp să vadă limpede țepușele din gard care țâșneau spre ea. Vâjâitul ca de vânt a trecut repede, urmat de bufnetul jilav – un zgomot ca de pepene care crapă.

Sinuciderea Fecioarelor - scenă din filmul regizat de Sofia Coppola

Sinuciderea Fecioarelor – scenă din filmul regizat de Sofia Coppola

Toată lumea știa că soții Lisbon nu-și lasă fetele să-și dea întâlniri cu băieții, că doamna Lisbon în mod special dezaproba seratele dansante, balurile și consensul general că adolescenților trebuie să li se permit să se pipăie unul pe celălalt pe banchete din spate ale mașinilor. Cei câțiva băieți care călcaseră vreodată pragul familiei spuneau că fetele nu dau semne de scrânteală, deși, adăugau unii, se vedea că ar fi dat orice să aibă ceva de făcut, în loc de a sta să-și prezinte una alteia iguane împăiate, oferindu-și tot felul de explicații docte privind habitatul și obiceiurile acestora, sau să privească cu ochi goi un televizor care derula ceva amuzament ieftin.

Cu timpul, fetele Lisbon se obișnuiseră cu moartea. Gâtul lung și elegant al uneia dintre ele avea să atârne cândva într-un ștreang, alta simțea deja în palmă, chiar pe linia mincinoasă a vieții, somniferul… fereastra deschisă, o sobă din care ies gazele sau orice altceva… De la o vreme, pantofii acestor fete începuseră să se târșâiască de la atâta urcat pe niște scări la capătul cărora plana primejdia să găsească un alt trup inert.

Sigur, esența sinuciderilor nici măcar nu a fost tristețea, ci pur și simplu fetele au luat în mâinile lor niște decizii care sunt mai bine de lăsat pe seama lui Dumnezeu. Poate că au devenit prea puternice ca să trăiască printre noi, așa cum gândeau băieții care le iubiseră, poate au devenit prea vizionare, poate prea oarbe.

4,617 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *