Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Aug 25, 2018 in Arts | 0 comments

Cele mai controversate opere de artă ale lumii

Cele mai controversate opere de artă ale lumii

Sculpturile din vestitul templu atenian care străjuiește Acropolele, semețul Panthenon, sunt, probabil, cele mai disputate opere de artă din toate timpurile. Marea friză a lui Phidias a fost decupată de pe pereții Panthenonului la începutul secolului al XIX-lea de Lordul Elgin – un diplomat scoțian rămas celebru mai ales pentru această faptă. Acționând la sfatul lui Sir William Hamilton, Lordul Thomas Bruce Elgin a angajat câțiva artiști ai vremii, printre care și pictorul napolitan Lusieri, dar și o echipă de desenatori și modelatori talentați, care au fost trimiși la Atena, în vara anului 1800, cu misiunea de a face desene ale monumentelor antice, în ciuda libertății foarte limitate oferite de autoritățile locale.

Pe la mijlocul verii lui 1801, se spune că Elgin a primit un firman de la Înalta Poarta, care le-a permis agenților săi să instaleze “schele fixe în jurul Parthenonului și să modeleze din ipsos și gips ornamentale sculptură și figuri vizibile pe acesta”. Aceeași autorizație le permitea muncitorilor “să ia orice bucăți de piatră cu inscripții vechi sau figuri de pe acestea”. Friza a fost luată în accord cu acest act. De vreme ce firmanul original s-a pierdut, nu se știe nici până acum sigur dacă traducerea prevederilor lui este sau nu corectă. Colecția adunată atunci, cunoscută astăzi sub numele de « Elgin Marbles”, a fost pregătită pentru îmbarcare în 1908 și, după multe peripeții, a ajuns în Anglia în 1912. Între timp, nenumărate instanțe își revendică părți din această friză, folosind argumente la fel de controversate precum sculpturile însele.

Faimoasa friză, expusă la British Museum

Capul zeiței Iris a rămas în Athena, corpul ei este găzduit de British Museum, în timp ce trupul lui Poseidon este, de asemenea, împărțit între cele două. Apărătorii lui Elgin susțin că Lordul a fost așa de pasionat de munca sa, încât a ajuns la faliment tot investind sume fabuloase în salvarea acestor opere de artă, ceea ce ar însemna că ele trebuie să rămână de drept în Londra. Opozanții ideii, printre care vestitul Lord Byron, criticul britanic Christopher Hitchens și, mai de curând, faimosul George Clooney, alături de soția lui, avocata anglo-libaneză Amal Alamuddin Clooney, cer ca opera să fie redată, de drept, Greciei.

“Vorbim de un monument unic, cu semnificație universală, iar opera poate fi înțeleasă și admirată numai dacă este completă. Mutilată, pur și simplu nu poate spune întreaga poveste”, a spus Amal Alamuddin, într-o întâlnire cu ministrul grec al culturii, Kostas Tasoulas. Sunt ani de zile de când Grecia se roagă de autoritățile britanice, desigur, prin canale diplomatice, în încercarea de a-și aduce sculpturile înapoi.  În iulie 2013, autoritățile grecești au solicitat UNESCO, agenția culturală a Organizației Națiunilor Unite, să intervină, cerând guvernului lui David Cameron să participe la “o procedură de mediere”, în încercarea de a rezolva această dispută. Cincisprezece luni mai târziu, oficialii greci spun că nu au primit încă un răspuns la această cerere. “Tot ce am cerut este că ei să pună în discuție acest lucru, dar nu au avut decența să răspundă”, a declarat Elena Korka, un înalt oficial din cadrul ministerului grec al culturii.


Opera “Las Meninas” din Casa lui Filip al IV-lea și conacul Kingston Lacy, din Dorset.

Diego Velázquez Las Meninas, 1656 Museo Nacional del Prado

Las Meninas este o lucrare ciudată și enigmatică, semnată de liderul generației de aur a pictorilor spanioli, Diego Velázquez în 1656, operă găzduită în prezent în Museo del Prado, din Madrid. Probabil cea mai analizată dintre lucrările pictorilor occidentali și, pentru o bună perioadă, considerată cea mai importantă lucrare din istoria artei vestice, Las Meninas prezintă câteva figuri identificabile de la curtea regelui Filip al IV-lea al Spaniei, de la infanta Margaret Theresa, până la însoțitoarele ei și la câinele familiei. În anul 1814, un englez care călătorea în străinătate era gata să bage mâna în foc că a găsit prima versiune a operei Las Meninas, pe care, bucuros de o asemenea șansă, s-a grăbit să o cumpere. S-a hazardat în această ipoteză deși nici el și, practic, nimeni altcineva în acel moment, nu văzuse originalul expus în Palatul Regal Spaniol.

Englezul, pe nume William Bankes, a cumpărat pânza pentru conacul său Kingston Lacy, din Dorset, și s-a reântors acasă triumfător, numindu-și achiziția “mândria Angliei”. Doar că lucrarea achiziționată de William Bankes prezenta faimoasa scenă la o scară mult mai mică și cu anomalii ciudate, printre care și faptul că celebra oglindă din fundalul tabloului era, de data aceasta, goală, fără niciun chip reflectat. Istoria acestei lucrări nu a fost niciodată cu adevărat elucidată. Unii cred că este o schiță preliminară de ulei făcută de însuși Velázquez, deși, cel mai probabil, lucrarea este o simplă copie, semnată de ginere pictorului, Juan Bautista Martínez del Mazo. Dezbaterea este încă deschisă, iar Muzeul Prado chiar a găzduit o conferință pe această temă în urmă cu doi ani.

Jackson Pollock: Red, Black & Silver

Pentru mai bine de 60 de ani, micuța lucrare semnată de Jackson Pollock a simbolizat războiul dintre văduva acestuia, Lee Krasner, și amanta lui, Ruth Kligman

Probabil că ați văzut deja filmul Pollock, în regia lui Ed Harris, o poveste care lua în 2000 un Oscar. Istoria dramatică a unui uriaș artist american, poate paranoid, poate ciudat, poate confuz, un tip care s-a luptat din greu cu demonii săi și a ars ca o torță, pentru a-și încheia scurt și stupid tumultosul destin, într-un mizerabil accident de mașină. Sigur, Pollock băuse. De fapt, băuse chiar întreaga zi înainte să se urce la volanul Oldsmobile-ului său albastru, cu care a plecat spre casă, însoțit de tânăra Edith Metzger (care și-a pierdut și ea viața în accident), și de Ruth Kligman, muza mai multor artiști americani ai vremii și, de câteva luni, amanta lui Pollock. Jackson Pollock a murit în  ’56, dar ați fi putut jura că e un tinerel care experimentează contemporan, eventual adăugând talentului său și o poveste de marketing numai bună pentru avangardiști. Nimic nou sub soare, veți spune, nu inventăm noi roată. Pollock a trăit 44 de ani, dar în bună parte a scurtei sale vieți a cunoscut faima, ca artist rebel și una dintre figurile proeminente ale expresionismului abstract, cu aripa sa extremă, drip painting. Alcoolic – dar genul ăsta de patimi sunt obișnuite la creativi -, și prieten cu Marcel Duchamp – tipul căruia i face nedreptatea de a fi reținut mainstream doar pentru că, în 1917, îndrăznea să expună un pisoar într-o galerie celebră, intitulând instalația “Fântâna” (O lucrare care, de altfel, a fost votată în 2004, de un juriu compus din 500 dintre cei mai importanți artiști și critici britanici, drept cea mai influentă opera de artă a secolului XX).

Dacă n-ar fi murit așa de timpuriu, ar fi devenit, probabil, și cel mai scump artist american. Lucrarea Blue Poles, semnată de Pollock, a fost cumpărată în 1973 cu două milioane de dolari de National Gallery of Australia. În noiembrie 2006, lucrarea Nr. 5 (de la o vreme Pollock a încetat să dea titluri lucrărilor sale, preferând să le numeroteze) a devenit cea mai scumpă pictură din lume, fiind vândută în cadrul uneo licitații cu 140 de milioane de dolari. Un alt record avea să fie stabilit în 2004, lucrarea nr. 12 a fosy vândută, în cadrul unei licitații organizate de Christie’s la New York, cu 11,7 milioane de dolari. Anul trecut, lucrarea nr 19 a fost vândută cu 58.363.750 de dolari. Una dintre lucrările lui, însă, intitulată « Red, Black&Silver », suscită încă multă controversă. Pictată undeva, prin Long Island, în vara anului 1956, cu puțin timp înainte de moartea lui Pollock, această pânză a făcut obiectul unei bătălii de 40 de ani, între soția artistului, Lee Krasner, și amanta lui, Ruth Kligman, care a supraviețuit accidentului. Kligman a susținut întotdeauna că Pollock făcut lucrarea pentru ea, în semn de dragoste, în timp ce Krasner a pretins întotdeauna că lucrarea e un fals. Un detectiv ex-NYPD a angajat și rugat să-și pună la bătaie toate abilitățile în materie de medicină legală pentru a soluționa cazul. Se pare că acesta a descoperit pe suprafața lucrării urme de ață, praf și păr aparținând lui Pollock. Dar ce a dovedit cu asta? Absolut nimic, dacă este să șinem seama de editorul catalogului Pollock, pentru care pur și simplu această lucrare nu seamănă deloc cu un Pollock. În acest caz, în care știință pare a se război cu cotațiile la bursă, juriul încă nu a avut un verdict mulțumitor.

Rembrandt: Călărețul polonez, Frick Collection, New York

Rembrandt The Polish Rider

Dintre toate disputele iscate vreodată în galeriile publice de artă, aceasta este de departe cea mai controversată intrigă, și nu doar pentru că lucrarea semnată de Rembrandt îi aparține unei instituții de mare prestigiu, și anume magnificei Frick Collection din New York! Timp de secole, acest tablou a fost considerat nu numai un Rembrandt, dar și unul dintre cele mai mari și mai strălucitoare dintre toate lucrările semnate de artistul olandez – un portret ecvestru magnific, lucrare care a strălucit cândva în castelele unor prinți polonezi. A venit și o zi în care puternicul și prestigiosul “Rembrandt Research Project », o instituție care, așa cum îi spune numele, se ocupă de analizarea și inventarierea operei marelui pictor, a pus sub semnul întrebării autenticitatea acestui tablou, șocând astfel lumea culturală la nivel mondial.

În 1980, experții implicați în faimosul “Rembrandt Research Project », au sugerat că lucrarea nu este semnată de Rembrandt, ci de elevul său, Willem Drost. Lumea artistică a suferit un șoc, iar intriga lansată pe atunci face furori până în zilele noastre, ridicând o serie de întrebări perene când vine vorba de artă. Printre cele care nu și-au găsit încă un răspuns mulțumitor, este și una de fond: dacă ne referim la o lucrare atât de faimoasă și atât de iubită, mai contează cu adevărat cine a pictat-o?

Nefertiti, Muzeul Neues, Berlin

Situat în partea veche a Berlinului de est, pe Berliner Museumsinsel (Insula muzeului), inclusă în patrimoniul umanităţii, Neues Museum (Noul Muzeu) expune aproape 9.000 depiese de colecţie, majoritatea preistorice şi din antichitate.

Probabil una dintre cele mai cunoscute dintre operele de artă ale lumii, Nefertiti, rafinatul bust de calcar pictat al soției lui Akhenaton, a fost descoperit în 1912 de arheologul german Ludwig Borchardt. Ludwig Borchardt, care a pretins, la vremea respectivă, că a făcut o înțelegere cu autoritățile egiptene pentru a împărți la jumătate drepturile cuvenite din descoperirile sale, a exportat opera, care a a fost expusă inițial, în 1923, în Muzeul egiptean din Berlin (acum bustul se află în Muzeul Neues).

Un document apărut recent sugerează Borchardt și-a dorit să păstreze cel mai valoros dintre obiectele pe care le descoperise în Egipt, așa că a mințit în legătură cu compoziția sculpturii, pentru a ascunde adevărata valoare a acesteia. Egiptul a solicitat repatrierea operei încă din anul 1933. Germania insistă, însă, că acest obiect îi aparține și că proprietatea sa nu mai poate fi pusă la îndoială. Lucrurile s-au complicat încă și mai tare în anul 2009, când doi istorici au înaintat impoteza care avea să scandalizeze o lume întreagă, și anume că faimosul bust al  marii regine a frumuseții este, de fapt, un fals.

Portretul lui Shakespeare, National Portrait Gallery, London

De ce este portretul lui William Shakespeare, de la National Portrait Gallery din Londra, atât de misterios?

Tot ceea ce știm cu adevărat despre viața lui William Shakespeare poate încăpea într-o simplă pagină albă. Restul – sute de mii de pagini – sunt deducții, speculații și presupuneri. Bineînțeles, toate aceste lucruri – fragile sau extraordinare – nu sunt lipsite de interes sau importanță! Oricum, lipsurile au dus la nenumărate speculații, ba chiar și la o întreagă și foarte sofisticată teorie a conspirației, de vreme ce umanitatea se tot întreabă cine i-a scris operele lui Shakespeare, adăugând, pe o lungă listă de eventuali autori sau potențiali coautori, nenumărate semnături cu faimă ale vremii, de la John Dee și Thomas Middleton, la John Fletcher sau George Peele. În filmulAnonim”, o producție lansată în urmă cu vreo patru ani de Roland Emmerich, opera lui Shakespeare i se atribuie ducelui de Oxford, de pildă.

Pentru cei care au citit cândva Pendulul lui Foucault pe nerăsuflate, există un singur posibil răspuns: operele lui Shakespeare au fost scrise de Francis Bacon. Iar în locul lui Bacon scria John Dee. Iar Francis Bacon era contele de Saint Germain și scria sub numele fals Johan Valentin Andreae. Iar acesta din urmă credem că nici n-a existat. Complicat și poate că și puțin nepoliticos să amintim asta într-o vreme în care lumea comemorează 400 de ani de la moartea strălucitorului scriitor. Controversa legată de portretul său, o lucrare aflată în proprietatea prestigiosului National Portrait Gallery din Londra, are darul de a aduce și mai mult mister în această intrigă. Este bărbatul din tablou Shakespeare sau nu? Sunt mulți cei care par să-l prefere pe străinul acesta cu cercei, care ne ațintește cu ochii lui negri tăciune, în detrimentul portretului consacrat pe copertele operelor sale, Prima folio. Dar oare putem alege Shakespeare-ul pe care ni-l dorim? Nimeni nu știe cine a pictat acest tablou, astfel încât el și-a câștigat faima sub numele de “Chandos portret », botezat așa după un proprietar anterior.

Oricum, acesta a fost primul portret achiziționat de National Portrait Gallery, în 1856. Dacă bărbatul din tablou seamănă sau nu cu Shakespeare – aceasta a fost o temă perenă de dezbatere de atunci începând, iar părerile sunt împărțite. NPG pretinde că este posibil ca această lucrare să fi fost pictată pe vremea în care scriitorul era în viață, dar NPG este proprietarul lucrării și poate fi bănuită de subiectivism. Sunt alții care nu găsesc absolut nicio asemănare cu gravura imprimată în Prima Folio și nici cu bustul memorial care se află în Stratford.

Picasso: Boy Leading a Horse, MoMa, New York

Pablo Picasso
Boy Leading a Horse
Paris, 1905-06

Din perioada roz a lui Picasso, lucrarea intitulată “Boy Leading a Horse” a aparținut unui colecționar evreu, care se pare că l-ar fi vândut în grabă, la presiunile familiei sale, cândva prin 1935, în Germania nazistă. William S Paley, fondator al CBS și președinte al faimosului Muzeu MoMA, a cumpărat mai târziu această lucrare, pe care a expus-o în 1964, o vreme în care pânza a fost estimată la o valoare de 100 de milioane de dolari.

De atunci și până acum, lucrarea a fost făcut obiectul a două litigii: descendenții primului proprietar au depus o cerere legală de retrocedare a lucrării, invocând motivul persecuției naziste. Reprezentanții MoMa au deschis la rândul lor un proces împotriva familiei și au obținut custodia lucrării, dar au oferit despagubiri descendenților, chiar dacă picture nu a fost nici furată, nici obținută ilegal. Hotărârea nu a fost niciodată făcută publică, dar experții din lumea artei consideră că acest caz poate fi considerat un precedent.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *