Pages Menu
Categories Menu

Posted by on May 1, 2014 in Arts | 0 comments

Cele mai ciudate acte artistice ale tuturor timpurilor

Cele mai ciudate acte artistice ale tuturor timpurilor

Era ceva vânt de ploaie în Piața Roșie...

Era ceva vânt de ploaie în Piața Roșie…

Caldarâmul era poleit de un clei mâzgos în ziua în care Petr Andreevici Pavlensky a apărut în Piața Roșie, scrutând trecâtorii cu ochi de obsedat care știe prea bine ce are de făcut. Paznicii patrulau plictisiți, lovind cu bocancii în borduri și frecându-și mâinile de buzunare. L-au privit cu silă, gândind că un alt diliu o să le strice ziua cu cine știe ce pretenții sau alte minuni, ca alții o mie care-și imaginau că ar avea ceva foarte important de spus în piață.

Va zice iar de Putin, parcă vezi, s-au și plictisit de când aud, sau cine știe ce dracu’ mai vrea și ăsta. Măcar să nu-și dea foc, și-or fi zis, pe când începeau să se adune rotindu-se în cercuri, doar-doar nebunul va pleca pe unde-a venit.

Petr Andreevici Pavlensky, un tip slăbuț, de vreo 30 de ani, era gol pușcă. Un absolvent al școlii de arte, se pare, care a studiat pictura murală la Academia de Arte și Industrii din Sankt Petersburg, deschisese o revistă de artă contemporană numită Political Propaganda și avea la activ mai multe acte artistice în urma cărora era trimis când la poliție, când la casa de nebuni.

Se mai întâmplase să-i vină ambulanța și când a intrat în Catedrala Kazan din Sankt Petersburg cu gura cusută cu sfoară și purtând o pancartă de susținere a rebelelor Pussy Riot. L-au dus la spitalul de nebuni, unde a fost examinat atent și a fost declarant sănătos tun. De data asta avea să încerce mai bine.

Petr Andreevici Pavlensky a căutat din ochi Mausoleul lui Lenin, s-a așezat în fața lui pe caldarâm, a scos un cui uriaș și un ciocan. A potrivit cuiul cât mai bine în scrot, apoi, cu câteva lovituri zdravene de ciocan, și-a fixat testiculele de piatra cubică. Era felul său de a sărbători Ziua Poliției.

Pyotr Pavlensky

Pyotr Pavlensky a fost examinat psihiatric și a fost declarat sănătos tun

Firește, poliția nu putea lipsi de la aniversare. O dată ajuns, echipajul l-a acoperit pe Pavlensky cu o pătură, cât să-i poată dezlipi testiculele de asfalt, apoi l-au arestat și l-au dus la secție.

Sigur, probabil că sună a glumă, deși acest act artistic a fost înregistrat (inclusiv video) în noiembrie 2013, iar artistul și-a explicat lucrarea, spunând că testiculele fixate în asfalt reprezintă o metaforă pentru indiferența politcă și apatia societății ruse.

Un artist care a dispărut definitiv într-o lucrare

O lucrare de Bas Jan Ader


O lucrare de Bas Jan Ader

Într-o zi de vară fierbinte, cu vreo 30 de ani în urmă, un tip de 33 de ani pe nume Bas Jan Ader, pe vremea aceea o stea născută și în plină ascensiune în universul artistic american, a pornit cu barca peste Atlantic, o călătorie care a început la Cape Cod, urmând să se sfârșească la Falmouth. Ader era cunoscut, deși până atunci făcuse puține lucrări, dar fiecare dintre ele fusese remarcată și apreciată, să zicem că pentru felul delicat în care artistul reușea să țină orice idee suspendată între râs și plâns.

Ader, care era artist conceptual, încercase și film, avea și studii de filosofie, iar cele mai bune dintre lucrările lui erau și lirice, și metafizice. O minte tragi-comică, spun cei care încearcă să-l înțeleagă acum. Un film mut semnat de Ader, numit “I’m too sad to tell you”, îl prezintă pe artist plângând vreme de câteva minute, imediat după ce este anunțat titlul. Iar una dintre cele mai evocate lucrări poartă titlul “Please don’t leave me”…

În cazul lucrării care presupunea traversarea Atlanticului, viziunea artistică a rămas și până astăzi un mister. Ader și-a ales o bărcuță ridicol de mică, cu care nu știe nimeni dacă spera sau nu să ducă cu bine la capăt acest act, numit “În căutarea miraculosului“.

Bărcuța în care a decis Bas Jan Ader să traverseze Atlanticul

Bărcuța în care a decis Bas Jan Ader să traverseze Atlanticul

Ceea ce a căutat cu adevărat Bas Jan Ader, sau ceea ce a găsit el de fapt, nu va ști nimeni prea bine niciodată. A plecat la drum, pierdut cu bărcuța sa pe nesfârșit de mare. Peste vreo trei săptămâni a întrerupt legătura radio, din motive care au rămas necunoscute. Apoi nimeni n-a mai știut de el multă vreme. În cele din urmă, bărcuța lui a fost găsită, goală, nouă luni mai târziu, în largul coastelor irlandeze.

Ader nu a ținut jurnal de bord și nimeni nu a găsit nicio urmă care să sugereze care a fost soarta artistului. Și nici trupului lui nu a fost găsit vreodată.

Actul artistic a fost, fără îndoială, al naibii de bun, pentru că s-a vorbit de el și atunci și se vorbește până în ziua de azi. Mulți au fost șocați și i-au deplâns soarta, gândind că e nedrept să se încheie așa viața unui artist cu o carieră carismatică. Oricum, în acest fel bizar, Jan Ader a devenit un erou romantic, un idol al acestei lumi. Visătorii speră și cred că el este încă în viață și că doar și-a înscenat moartea, ca parte a acestei bizare lucrări de artă.

Rudolf Schwarzkogler

Rudolf Schwarzkogler

Despre artistul austriac Rudolf Schwarzkogler s-a crezut că a murit tăindu-și penisul în timpul unui act artistic. În realitate, însă, el a căzut pe geam.

Rudolf era un ciudat oricum, lucrările lui erau doldora de pești putreziți și găini moarte, iar dacă aveți curiozitatea de a da o căutare pe imaginile google, veți înțelege cu greu dacă este vorba de niște lucrări artistice sau sunt pozele poliției de la câteva cazuri de crime cu psihopați. Ceea ce nu înseamnă, însă, că nu este expus la Tate, în Londra!

Personajele lui sunt pline de sânge, înfășurate în tifoane, mutilate, bolnave, muribunde. De altfel, Rudolf era și apropiat unei mișcări artistice cu existență scurtă dar foarte violentă, anume Viennese Actionism. Adică un grup de artiști care, absolut independent unul de altul, găseau estetice corpurile nude plasate în situații violente.

Ca să înțelegem mai bine această estetică, vom adăuga doar că Rudolf Schwarzkogler are o lucrare celebră cu un muribund înfășurat în tifoane, care are înfipt în cap un tirbușon. Mai grav este că artistul a fost toată viața fascinat de castrare, așa că multe dintre lucrările lui arată în detalii părți genitale mutilate.

Într-o altă lucrare des evocată în cazul acestui artist, Rudolf prezintă un pește feliat împrăștiat peste vintrele unui bărbat. Apoi artistul a simulat tăierea unui penis și era, de bună seamă, suficient de talentat încât să convingă pe toată lumea că este vorba de propriul penis și de o castrare reală.

Având în vedere că artistul a și murit la puțină vreme după aceea, nimeni nu a avut nicio îndoială cu privire la soarta sa. Se pare că pentru lucrările artistice a folosit, de fapt, un model, pe renumitul fotograf Hans Cibulka, care-i era și prieten. Rudolf a căzut pe geam și, la examinarea medicală se pare că nu au fost găsite urmele actului artistic. Cu toate acestea, miturile pe această temă continua până în ziua de azi.

Hermann Nitsch

Orgiastic Mysteries Theatre/ Hermann Nitsch

Porno extrem cu veleități estetice de mare intensitate

Și mai creativ, Hermann Nitsch, un coleg de-al lui Rudolf Schwarzkogler din mișcarea Vienna Actionism, a inventat așa numitul Orgiastic Mysteries Theatre. Dar, până la urmă, nu mulți sunt artiștii care au reputația de a trece din proces în proces și de a avea trei condamnări la închisoare.

Artistul, scriitorul și compozitorul austriac Hermann Nitsch era fascinat de sânge, se simțea regele actelor artistice înecate în roșu, a băilor de sânge, mai ales dacă încadra totul într-o mistică oarecare și o asezona cu o viziune pornografică. Dorind să-și apropie din ce în ce mai tare procesul estetic de mare intensitate, prin anii ’60, încă de la începutul carierei sale, Nitsch a inventat celebrul său teatru, la care spectatorii erau încurajați să-și dea frâu liber simțurilor, alături de tinerii actori frumoși și zâmbitori, îmbrăcați complet în alb, care măcelăresc animale și se mânjesc peste tot cu sânge.

Măruntaie de porc, sânge și spermă, miei eviscerați, lebede plutind în bazine de sânge. Tabloul arată cum vă imaginați, un fel de ceată de doctori tineri care au măcelărit tot ce le-a ieșit în cale. După această sărbătoare orgiastică a morții, participanții la piesă sărbătoreau și viața, mâncând animalele tăiate bucăți.

Ca să nu ne imaginăm că un asemenea nebun ar putea trece neobservat, trebuie să precizăm că operele lui Nitsch au fost expuse în cam toate galeriile prestigioase ale lumii, vă puteți face o idee urmărind această serie: Museum of Modern Art, Metropolitan Museum, Museum University of Yale, Busch-Reisinger Museum at Harvard University.

Orlan și-a proiectat chipul pe diverse opere de artă

Orlan și-a proiectat chipul pe diverse opere de artă

Din bisturiu ca Mona Lisa

Mai visători, francezii fac artă tot cu cuțitul, doar că îl folosesc mai delicat. O dată ce a devenit o artistă cu ceva notorietate, micuța franțuzoaică Mireille Suzanne Francette Porte n-a mai fost tocmai mulțumită de numele ei, așa că a decis să se numească ORLAN (chiar așa, cu majuscule!). Acum face parte din board-ul vestitului Palais de Tokyo din Paris și este profesor la Școala Națională Superioară de Artă Cergy-Pontoise, însă notorietatea și-a câștigat-o cu o lucrarea artistică într-adevăr creativă, “Reincarnation of Saint Orlan”.

Proiectul a fost demarat în 1990, când Orlan a decis să-și facă o suită de operații estetice care să-i schimbe complet înfățișarea, pentru a semăna mai mult cu tablourile care definesc idealurile de frumusețe ale omenirii, cum ar fi Venus a lui Boticelli și Mona Lisa. Dorea, prin urmare, să atingă idealul de frumusețe feminină descris în tablouri semnate de faimoși pictori bărbați.

Operațiile ei estetice, numite “Un manifest carnal”, au fost filmate și proiectate în galerii importante, precum Centrul Georges Pompidou din Paris sau Sandra Gehring din New York.

Unul dintre spectacolele pe tema operațiilor estetice/ Orlan

Unul dintre spectacolele pe tema operațiilor estetice/ Orlan

La finalul acestor eforturi, Orlan avea bărbia lui Venus de Boticelli, nasul lui Psyche cea pictată de Jean-Leon Gerome, buzele Europei de Francois Boucher, ochii Dianei (așa cum a fost ea pictată de reprezentanții școlii franceze de la Fountainbleau) și fruntea enigmaticei Mona Lisa.

(Aveti un documentar pe acest subiect AICI). Posibil ca Orlan să aibă și o preocupare specială pentru propria-i față, pentru că ceva ani mai târziu, o data cu lucrarea “Self-Hybridizations”, a avut inspirația să-și pună proaspăt reconstruita față pe diverse alte reprezentări faciale, măști, sculpturi, picturi și alte opere din culturile pre-columbiene, amerindiene sau africane.

Chris Burden

Chris Burden

Răstignit de un Volkswagen broască

Chris Burden s-a lăsat împușcat în fața camerei de filmat și apoi, nemulțumit de rezultat, și-a rugat amicii să-l bată în cuie pe capota unui Volkswagen. Sună promițător.

Nu trebuie să vă imaginați că este vorba doar de un descreierat, Chris este un artist respectat, expus peste tot în lume, și a fost inclusiv profesor la Universitatea din California. Imaginația, însă, nu-i dădea pace, momindu-l cu ideea că pericolul personal este foarte important pentru expresia artistică.

Pe lângă instalațiile sale minuțioase și alte lucrări expuse de-a lungul timpului în absolut toate muzeele importante ale lumii, prin ’74 reușise să-și impresioneze colegii cu un act artistic numit „Trans-Fixed”, probabil una dintre cele mai reproduse dintre lucrările sale. Pe scurt, Chris s-a răstignit pe un Vokswagen broască, dar s-a răstignit de-a binelea, adică înfigându-și și cuie în brațe.

Mașina a fost împinsă din garaj pe o autostradă din California, i s-a ambalat motorul vreme de două minute, apoi a fost împinsă înapoi, într-un garaj. Nemulțumit de prea simplul supliciu, Chris și-a testat răbdarea pentru lucrarea “White Light/White Heat”, ocazie să stea 22 de zile atârnat într-o platformă triangulară amenajată în Ronald Feldman Gallery, fără să mănânce, fără să bea, fără să vorbească și, încă și mai grav, fără să vadă pe nimeni dintre cei pentru care el era foarte vizibil. Burden avea să povestească mai târziu că nu s-a dat jos de pe platformă niciun minut în tot acest timp, dar cine știe…

Chris Burden, Urban Light, 2008 Sculpture

Chris Burden, Urban Light, 2008 Sculpture

În 1971 era tinerel, avea numai 25 de ani și poate tocmai de aceea a gândit un act artistic complet tembel, adică s-a lăsat împușcat în braț de un coleg, filmând întreaga tărășenie. Îmbrăcat într-un tricou alb și jeanși, Chris a așteptat cuminte ca celălalt să aibă curaj să tragă, după ce o vreme s-a asigurat, probabil, că a ochit un braț și nu cine știe ce organ vital.

Filmul nu pare tocmai artstic, este exact ce spunem, un tip stă în fața unui perete alb și este împușcat sec. Dar, dacă sunteți curioși, puteți vedea filmulețul AICI. Sigur, erau vremuri de violențe, cu războiul din Vietnam care producea revolte în Statele Unite, iar artistul a considerat, probabil, că aceasta ar putea fi o foarte puternică declarație pe această temă.

Marina Abramovic, 2010, MoMa

Marina Abramovic, 2010, MoMa

Comunismul toxic

Marina Abramovic este deja celebră pentru meritul de a fi stat stană de piatră vreme de 736 de ore la intrarea în Muzeul de Artă Modernă din New York, un performance intitulat “The Artist is Present“. Tăcere de mormânt, Marina stătea așezată în fața unei măsuțe maornii de lemn, în timp ce vizitatorii de la MoMa erau invitați să se așeze câteva momente în fața ei.

Ideea a fost atât de apreciată, încât într-o vreme apăruseră pe Facebook și niște grupuri de susținere numite “Să stăm cu Marina“. Au apărut și bloguri tematice, fiecare dintre cetățenii care s-a așezat în fața ei a fost fotografiat și ulterior a fost publicată o carte, mai ales că nebunia devenise plenară din momentul în care pe scaunul din față s-a așezat însăși Lady Gaga.

Pe vremea în care nu se baza pe Lady Gaga pentru popularitate, Marina era cât pe ce să i se alăture lui Bas Jan Ader în seria martirilor propriei imaginații. În 1973, pentru lucrarea numită Rhythm 5, a construit o stea de lemn supradimensionată, amintind de steaua roșie comunistă.

De bună seamă, fiind născută în fosta Iugoslavie, arista știa să abordeze această temă în manieră proprie. A dat foc stelei de lemn, apoi și-a tăiat unghiile și câteva bucăți din păr chiar în fața spectatorilor, pe care le-a aruncat în foc. Numai bine, se întețise deja și ardea pălălaie.

În cele din urmă s-a aruncat și ea în mijlocul flăcărilor, fără să-și dea seama că focul consumase între timp tot oxigenul. Spectatorii nu o puteau vedea de fum, dar s-au îngrijorat după ce a trecut ceva vreme, iar artista întârzia să iasă. De ieșit a mai ieșit doar cu salvarea. Era inconștientă, dar a fost resuscitată și internată în spital.

Mao Sugiyama

Mao Sugiyama

Două tipuri de soarta pentru un penis

Parcă mai amuzantă este ideea lui Vito Acconci, care în 1972 a construit o podea falsă într-o galerie din New York și s-a ascuns sub ea, așteptând vizitatorii să treacă peste scândurile care-l acopereau. Fiecare dintre vizitatorii care s-a apropiat a avut bucuria de a-l auzi pe Vito masturbându-se, în timp ce le șoptea cuvinte obscene și le susura fantezii sexuale foarte personalizate, adaptate fiecărui interlocutor. Această lucrare evoca, avea să explice autorul, paranoia iscată în timpul lui Nixon.

La polul opus, ar mai fi de menționat și artistul japonez Mao Sugiyama, care chiar și-a scos pe bune organele genitale, într-o foarte complicată intervenție chirurgicală, pur și simplu pentru a atrage atenția umanității cu privire la drepturile sexuale. Japonezul și-a ținut organele sexuale în frigider o vreme, după care le-a prăjit și le-a servit la cină unor amici care veniseră în vizită. Era asta artă? Nu prea putem spune cu siguranță, mai ales că, din fericire, n-am fost acolo.

9,005 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *