Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Aug 25, 2018 in Arts | 0 comments

Cei mai importanți 10 colecționari de artă ai tuturor timpurilor

Cei mai importanți 10 colecționari de artă ai tuturor timpurilor

Art collector Peggy Guggenheim, known for supporting the careers of some of modern art’s biggest names — Picasso, Miro, Pollock — made her home in Venice after the war. A look at her Venetian debut, 70 years on.

Viața legendarei Peggy Guggenheim, probabil cea mai cunoscută dintre colecțiionarii de artă americani, a fost cu adevărat sălbatică. Și nu, nu numai pentru că apetitul ei sexual vorace (descirs ca atare de biografii ei) a băgat-o în numeroase încurcături. Se spune că a avut peste 1000 de amanți doar în Europa, scriitori, poeți, artiști plastici… Și pe lângă cei pe care și i-a asumat ea, au fost nenumărați alții care să clameze public astfel de istorii, cine știe de ce, poate pentru că era adevărat sau poate doar pentru pentru a-și asigura puțină faimă. Probabil că i-ar amuza pe mulți să știe că printre aceste istorii de dragoste s-a numărat și una cu Samuel Beckett… În fine, viața acestei femei nu a fost sălbatică nici măcar pentru că unul dintre soții ei a fost pictorul german Max Ernst, ceea ce implică automat o anumită doză de suprarealism și expresionism abstract, asta fără a pune la socoteală faptul că Ernst avea el însuși ceva din boemia probabil nu tocmai stereotip atribuită lumii artistice: a fost un mare cuceritor și un aventurier cu ceva vocație.

Oricum, cu ajutorul ei și alături de alți câțiva iluștri în devenire ai vremii, cum ar fi Duchamp sau Chagall, Max Ernst a ajuns, în 1941, în Statele Unite. Fugind de războiul din Europa, ca toți ceilalți supreraliști care făceau carieră, la mijlocul secolului trecut, peste Ocean. Deși nimeni nu pune în discuție jocurile private ale îndrăgostiților, a rămas totuși în istorie și faptul că cel de-al doilea soț avea ca principal fetiș să o roage să strea goală în fața unei ferestre larg deschise, în timp ce el o stropea cu whiskey. Încurcăturile de natură personală, însă, n-au împiedicat-o pe Peggy Guggenheim să rămână o forță, o vocea luată în serios, în lumea artei. Iar această voce s-a auzit foarte limpede, chiar dacă a urmat, uneori, traseul sufletului boem al ilustrei Peggy. În 1947 s-a îndrăgostit a nu-știu-câta-oară și, lăsând în urmă regretele iubitorilor de artă americani, și-a închis galeria de la New York și a emigrat în Europa. “Plecarea ei este o pierdere serioasă pentru arta americana … A susținut mai multe debuturi valoroase decât oricine altcineva din această țară”, scria atunci la rândul său legendarul critic de artă Clement Greenberg. Iar Greenberg nu se înșela deloc. Peggy este cea care remarcat câțiva dintre artiștii ale căror opere se vând astăzi cu milioane de dolari, de la Mark Rothko, Joseph Cornell și Robert Motherwell, până la Willem de Kooning și, probabil, cel mai important dintre toți, marele ei favorit, Jackson Pollock. Până și astăzi, valoroasa ei colecție este încă găzduită într-un bungalow ciudat, asemănător Veneția palazzo. Peggy Guggenheim s-a născut, la sfârșitul anilor 1900, într-o familie bogată, care i-a permis, printre altele, să-și dezvolte un rafiant gust estetic și să-l impună în cele mai pretențioase medii ale vremii.

Tatăl ei, Benjamin, a fost un industriaș american, a cărui legendă a căpătat în timp încă și mai multe sensuri, de vreme ce și-a găsit sfârșitul, la 15 aprilie 1012, pe invincibilul Titanic. Așa cum a fost descris apoi în nenumărate filme și documentare despre acest dezastru, Benjamin era însoțit în luxoasa călătorie de amantă, o cântăreață franțuzoaică, și de alți trei servanți, care și-au găsit cu toții sfârșitul în tragicul eveniment. Când Peggy a împlinit 18 ani, în 1919, a moștenit 2,5 milioane de dolari, ceea ce ar însemna cam 34, 1 de dolari la paritatea din zilele noastre. Pentru că lucra într-o bibliotecă avangardistă a prins gustul boemiei artistice, pe care mai apoi și l-a cultivat în călătorii în Europa, la Paris cel mai adesea, unde s-a împrietenit destul de ușor cu artiștii din Montparnasse, printre care Constantin Brâncuși, Man Ray (care, deși s-a născut în America, a făcut carieră în Franța) sau Marcel Duchamp – un prieten căruia avea să-i promoveze multă vreme arta. S-a și căsătorit la Paris pentru prima oară, cu înșuși regele boemiei din Parisul anilor 20, Laurence Vail, cu care a avut doi copii.

Pe unul dintre ei l-au botezat Simbad. Și-a deschis prima galerie la Londra, în ianuarie 1938, în care a expus desenele lui Jean Cocteau, iar mai apoi, sprijinită Duchamp, a marcat câteva evenimente excepționale, cum ar fi prima expoziție în Marea britanie a faimosului Wassily Kandinsky, o serie de expoziții de pictură printre care și un eveniment dedicat lui Constantin Brâncuși și a expus o serie de pictori cu nume azi sonore, cum ar fi Picasso, Max Ernst sau Georges Braques. Atât planurile de a deschide un muzeu de artă modernă la Londra, cât și buna ședere în boema Europa au fost întrerupte de război. Avea să se întoarcă în 1947, după un război mutilant și un mariaj eșuat cu pictorul Max Ernst, pentru a se stabili în Italia, la Veneția, unde a trăit până la sfârșitul vieții, în 23 decembrie 1979.

Anthony D’Offay

Anthony D’Offay este un important dealer de artă, a cărui galerie din Londra, deschisă încă din 1965, i-a expus, printre alții, pe miltanții Gilbert & George, doi artiști britanici, foarte urbani și foarte contemporani, care au început să lucreze împreună încă din 1967, de pe vremea în care amândoi erau studenți la Facultatea de Arte din St Martin. Tot D’Offay a găzduit și prima expoziție a artistului conceptual Joseph Beuys, autor al unei opere stranii și bizare, care, în opinia criticii, schimbă status-quo-ul într-o lume în care adevărul nu se mai poate distinge de ficțiune. D’Offay și-a închis faimoasa galerie în 2001, după care a continuat să adune opere excepționale în deja legendara sa colecție contemporană – evaluată la 100 de milioane de lire sterline -, pe care a donat-o în anul 2008 către două dintre cele mai mari muzee ale lumii, Tate Modern din Londra și Galeria Națională a Scoției. Compusă din peste 1500 de lucrări, semnate de 38 de artiști, colecția se numește „Artist Rooms” (camerele artiștilor), colecția propune un spațiu dedicat fiecărui autor, iar printre aceștia se numără nume semnificative ale artei contemporane, printre care unul dintre zeii artelor vizuale germane, Gerhard Richter, care, printre altele, are și meritul de a fi a vândut în 2012 un tablou abstract cu 34 de milioane de dolari, record personal pe care avea să și-l doboare în fiecare an, pentru a ajunge în 2015 la o cotă de 44 de milioane de dolari pentru o lucrare.

De asemenea, în colecția D’Offay au fost incluse lucrări ale Francescăi  Woodman, fotograf american cunoscută pentru nuduri alb-negru, a cărei legendă continuă în lumea culturală internațională, deși artista s-a sinucis în 1981, la vârsta de 22 de ani.  Nu în ultimul rând, colecția mai include și opere a artistului australian de origine germană Ron Mueck, sculptor hiperrealist care a făcut carieră în Marea Britanie. Având în vedere comorile enumerate, mulți ar putea să se gândească la D’Offay ca la un sfânt, deși critica ne avertizează că nu este cazul. În primul rând pentru că a primit ceva bani pentru colecția lui până la urmă – vreo 22 de milioane de lire sterline de la ambele instituții – și mai apoi pentru că dragostea lui pentru frumos devine deseori carnală, colecționarul fiind renumit pentru affair-urile pe care le-a avut în lumea artistică. De altfel, Grayson Perry, un artist laureat Turner Prize în 2003, a expus cândva două penisuri uriașe din ceramică neagră, ansamblu intitluat „Portret al lui Anthony D’Offay”.

Donald și Maria Rubell

În Miami sunt la fel de mulți colecționari de artă pe cât de multe baruri se lăfăie de-a lungul plajelor. Cel puțin așa se spune. Dar puțin adevăr o fi în toate acestea, de vreme de Miami a devnit gazda celui mai mare târg de artă din lume, Art Miami – o rudă apropiată a vestitului Art Basel. Dar filantropii iubitori de artă ai orașului au dus o muncă de pionierat și în ceea ce privește sistemul de expunere a operelor de artă, inventând „Modelul Miami”, ceea ce a presupus crearea unei instituții publice în care colecționarii privați să expună lucrările, având propriile interese, iar această acțiune să capete și un scop educativ. Cei mai importanți dintre pionierii acestui sistem sunt cei din familia Rubell, care au început să cumpere opere de artă încă din 1964. Un an marcat de o nuntă în această familie: Donald Rubell, un medic obstetrician, s-a căsătorit cu Mera, care era pe atunci profesoară. O istorie care ar rămâne aparent banală dacă n-am preciza că Donald este fratele faimosului Steve Rubell, afaceristul care avea să fondeze la New York cel mai cunoscut club al lumii din toate timpurile, faimosul Studio 54. Despre acest local, care în realitate a rămas deschis doar un an, s-au scris cărți, s-au făcut filme, s-au făcut documentare. Adevărul e că reușise ce n-a mai reușit nimeni până atunci, și nici după aceea.

Superstarul scenei artistice și mondene newyorkeze în anii ‘70-‘80, Andy Warhol, ajunsese să iasă în fiecare seară, compulsiv, mereu în același club: o discotecă deschisă pe vremea lui Frank Sinatra, în 1977, în Manhattan și consacrată ca un fel de “Gomora modernă”, greu de înțeles, greu de tolerat, dar imposibil de uitat. Dar nu numai din această cauză soții Rubell au cumpărat mai multe lucrări ale artistului, care se află până în prezent în această colecție privată. Clubul Studio 54 avea un dress-code strict, mizând pe strălucire, lux și extravaganță, dar pe Woody Allen îl lăsau să intre și în cămașă cadrialtă de bumbac. Ceea ce nu-i așa mare lucru, având în vedere că Dolly Parton și Bianca Jagger au fost lăsate să intre cu câte un cal. Veneau cam toți extravaganții lumii, Brooke Shields, Jack Nicholson, Sylvester Stallone, Richard Gere sau Madonna. De fapt, nu există niciun club care să fi avut vreodată mai multă faimă și care, după o existență meteorică, să fi rămas cu o asemenea legendă. Studio 54 era un stil de viață, cei mai extravaganții dintre răsfățații lumii făceau afaceri acolo, se îndrăgosteau și chiar făceau sex acolo, rupeau relații și își trăiau dramele tot acolo.

Cu o asemenea “istorie de familie”, nu e de mirare că și alte drumuri pornite de aici au ajuns tot departe. Donald și Mera au început modest, punând bani de-o parte în fiecare săptămână pentru a-și cumpăra o întreaga serie de artiști absolut necunoscuți. Încet încet, au ajuns la o colecție care în 1993 era găzduită într-un perimetru de 4200 de metri pătrați și includea operele unor artiști precum legenda pop art Keith Haring, artist și activist, icon al Americii în anii 80, un artist ale cărui lucrări conțineau fie o acidă critică politică, fie meditații cu privire la sexualitate, cel mai adesea bîntuite de monștri, schelete și mutanți. Din colecția soților Rubell mai fac parte lucrări semnate de Jeff Koons, la rândul său o stea pop art a Americii, care a vândut lucrări cu prețuri record de până la 40 de milioane de dolari.

Dorothy și Herb Vogel

Dorothy și Herb Vogel păreau niște banali funcționari ai Statului American, dar destinul lor le-a fost schimbat de dragostea pentru artă, în numele căreia au cheltuit averi pe lucrări faimoase, adunând ceea ce este considerat în acest moment una dintre cele mai importante colecții existente pe teritoriul Statelor Unite din anii 60 încoace. Ca să poate cumpăra tablouri au trăit cu modestie, cheltuind salariul de bibliotecară a lui Dorothy pe chirie, haine și mâncare, în timp ce salariul de funcționar la poștă a lui Herb era rezervat achiziționării operelor de artă. Majoritatea operelor achiziționate au fost alese în funcție de gustul personal al celor doi, cu amendamentul că lucrările trebuiau aduse cu metroul de la galerie până la locuința lor. De asemenea, cei doi au urmărit cu consecvență și încăpățânare anumiți artiști, necunoscuți la vremea aceea.

Pe măsură ce colecția s-a mărit, cei doi au ajuns să depoziteze tablouri peste tot, inclusiv sub pat sau în debara. Locuri în care au ajuns câteva nume celebre din istoria internaționbală a artei, cum ar fi postminimalistul american Richard Tuttle, faimos pentru lucrările sale micuțe, subtile și delicate, un artist laureat al celor mai prestigioase premii ale universului cultural contemporan. Probabil au stat alături de operele lui Roy Lichtenstein, un star pop american, figură iconică a lumii artistice de peste Ocean în anii 60, alături de Andy Warhol sau Jasper Johns. Soții Vogel și-au donat colecția în 1992, beneficiarul fiind Galeria Națională din Washington, orașul în care cei doi și-au petrecut luna de miere.

Sir John Soane
by John Jackson

Se spune că Muzeul Sir John Soane este cel mai bine păstrat secret din Londra. Născut în 1753, John Soane, un admirator al lui Voltaire și Jean-Jaques Rousseau, a fost un arhitect specializat în stilul clasic, un expert care și-a pus imaginația la încercare pentru a creiona siluetele mai multor clădiri célèbre, printre care faimoasa Bancă Centrală a Londrei. Mă rog, tot el a construit și somptuoasa Freemasons Hall din Londra, Ca o reverență (desigur, remunerată) adusă fraților săi de lojă. O moștenire și mai importantă a arhitectului John Soane este muzeul care-i poartă numele, amenajat în fostul său birou și descris de Oxford Dictionary of Architecture drept cea mai ingenioasă și mai complexă construcție proiectată vreodată. Iar această construcție complexă ascunde mistere și un adevărat tezaur.

Nu-i de mirare că Soane are până și astăzi nu numai secrete, dar și legiuni de fani, de vreme ce în sălile muzeului – păstrate, potrivit voinței sale, întocmai cum erau la moartea lui – sunt expuse nenumărate opere inestimabile, de la artă greacă și medievală, la lucrări de Canaletto – unul dintre marii maeștri venețieni de la 1700, picturi ale britanicului William Hogarth – pionier al artei secvențiale și cunoscut pentru satira politică, sau opere ale marelui portretist Joshua Raynolds, fondator și președinte al Academiei de Arte Regale din Marea Britanie, înnobilat de regele George al III-lea în 1769. Tot în faimosul muzeu John Soane se află inclusiv uriașul sarcofag din alabastru al faraonului Seti I a Egiptului, tatăl lui Ramses al II-lea.

Sun Sign: Aquarius
Died At Age: 80
Born In: England
Famous As: Art Critic And Painter
Spouse/Ex-: Euphemia Chalmers Gray
Father: John James Ruskin
Mother: Margaret Cox, Née Cock
Died On: January 20, 1900
Place Of Death: Brantwood, Coniston, England
Diseases & Disabilities: Bipolar Disorder

Uitați de portretul răutăcios și se pare că nu tocmai realist care i s-a făcut lui John Ruskin în Effie Gray, un film pe un scenariu semnat de Emma Thompson, care urmărește triunghiul amoros format cândva de criticul de artă John Ruskin, soția lui Euphemina (« Effie”) Gray și artistul pre-rafaelit John Everett Millais! Până la urmă, între John și Effie a fost doar o problematică de temperament și priorități contrastante, ea fiind cea care prefera să socializeze, în timp ce el își urma, cu tenacitate, studiile. De altminteri, criticii de la The Guardian chiar se gândeau, mai în glumă, mai în serios, să dea în judecată această producție pentru defăimarea numelui unui personaj care a fost, de fapt, un profet al timpului său, un Mecena al pre-rafaeliților, un extraordinar critic, poate unul dintre cei mai buni pe care i-a avut vreodată Marea Britanie. Nu în ultimul rând, Ruskin, figură proeminentă a epocii victoriene, a fost, el însuși, un acuarelist desăvârșit și sensibil, dar și un reformator social și un educator pasionat, care, printre altele, a construit în Sheffield un muzeu special pentru oamenii muncii din oraș. A scris poezie, beletristică, eseuri, ghiduri de călătorie și manuale, una dintre temele centrale ale cercetărilor sale fiind comunicarea dintre natură, artă și societate.

Dar Effie l-a părăsit fără prea mari regrete, după un mariaj de șase ani, niciodată consumat și descris, sec, în actele de divorț drept o poveste distrusă de «impotența netratabilă » a lui Ruskin. Reputația lui a fost încă o dată pusă pe agenda publică începând din 1960, o dată cu publicarea în mediul academic a numeroase studii și analize ale operelor sale. În cursul cercetărilor sale, atât de profunde și atât de complexe, a creionat principiile unei societăți ideale utopice, în vederea promovării căreia a fondat The Guild of St George, organizație care dăinuiește și astăzi. Principalele idei ale acestei societăți ierarhice țineau de un trai minimalist, în zona rurală, cu o agricultură făcută cu mijloace mecanice minimale. Născut în 1819, la Londra, John Ruskin a beneficiat de o cultură aleasă în copilărie, pe care, mai apoi, a avut ocazia să o rafineze în nenumărate călătorii în Europa, ocazie cu care s-a îndrăgostit iremediabil de Alpi și de Veneția, teme care aveau să revină constant mai apoi în opera sa. A inventariat pictorii moderni ai vremii în patru importante studii dedicate, l-a sprijinit pe Turner, căruia i-a apărat opera în lucrările sale critice, dar și în fața somităților academice de la Oxford și Cambridge.

A înființat prestigioase biblioteci și a construit un muzeu, parte dintr-un plan mai amplu educațional, derulat la Oxford, universitate în care, de altfel, a și predat desenul, asistat de Dante gabriel Rossetti, și în care avea să-și fondeze, mai târziu, propria școală de arte. O problemă, privind de acum, este că s-a îndrăgostit, în 1859, pe când avea 39 de ani, de eleva sa Rose la Touche, care avea doar zece ani, ceea ce i-a adus o acuzație de pedofilie și o explicație pentru cei care se întrebaseră de ce o găsea pe fosta sa soție, Effie, dezgustătoare. Oricare ar fi teoria, însă, a fost vorba de o iubire pătimașă, care i-a cauzat lui Ruskin nenumărate perioade de depresie și anxietate. Deși nu l-a acceptat de soț, Rose l-a reîntâlnit pe John de nenumărate ori, ani de-a rândul, până când a murit, la vârsta de 27 de ani. Poate că nu-i frumos să amintim, dar biografii lui Ruskin nu au consemnat nicio relație sexuală a acestuia. Posibil să nu fi avut. Dincolo de intriga mondenă, însă, admiratorii săi din secolul XXI încă mai vizitează Biblioteca Ruskin din Universitatea Lancaster sau Ruskin Museum, din Lake District. În Anglia zilelor noastre, multe instituții de invățământ și de patronaj al artelor îi poartă numele, iar potretul său a fost recreat în mai bine de 30 de filme, documentare și romane de-a lungul vremii.

Charles Saatchi

Una dintre cele mai interesante figuri ale lumii artei din Marea Britanie, Charles Saatchi a devenit colecționar de artă încă din 1969, cu mult înainte de a căpăta notorietate în lumea publicității. A fost îndrăgostit mai întâi de arta minimalistă, dar pe la mijlocul anilor 80, în momentul în care și-a pus la punct propria galerie la Londra, în St John Wood, a expus și alți autori, pe lângă un Donald Judd – americanul unanim acceptat ca lider al generației minimaliste. În faimoasa colecție se află și lucrări semnate de Anselm Kiefer, pictor și sculptor german care a avut, printre sursele de inspirație, opera lui Paul Celan și în general orice subiect controversat al istoriei recente, sau de Julian Schnabel, pictor și regizor american, care a atras atenția lumii culturale internaționale nu numai cu nenumărate premii în film (printre care și Cannes, Globul de Aur, BAFTA sau Cesar) cu faimoasele lui picturi la scară largă, cu cioburi din farfurii de ceramică.

Cu toate acestea, Charles saatchi va rămâne cunoscut mai ales pentru divizia Young British Artists, în care a jucat un rol cheie. O parte din colecția lui a fost expusă în infamul show care crea senzație în 1997 la Royal Academy. Doar excentrici ca Damien Hirst, prolifica și multidisciplinara Tracey Emin – considerată de drept copilul teribil al acestei generații de artiști britanici, sau avangardistul Gavin Turk. În anul 2008, Saatchi a mutat galeria sa la Chelsea și mai târziu a donat-o în beneficiul publicului din Marea Britanie. La momentul donației, colcția, care includea 200 de lucrări, era evaluată la câteva milioane de dolari.

Paul Durand-Ruel

Impresionismul își datorează în mare parte succesul muncii de promovare pe care a făcut-o, cândva, Paul Durand-Ruel, un dealer de artă care a descoperit o serie de pictori care aveau să intre în istorie, cum ar fi  Degas, Monet, Pissarro sau Renoir, cărora s-a încăpățânat să le cumpere lucrările, chiar dacă era luat în râs la vremea aceea de critică și de greii lumii artistice. “Fără el”, spunea, cândva, Monet, “niciunul dintre noi nu ar fi supraviețuit”. Nu numai loialitatea lui Durand-Ruel față de acești artiști a fost importantă, ci și strălucitele sale planuri de vânzări.

Totul a funcționat ca o magie, iar Paul a reușit să transforme o mică afacere de familie într-o companie în stare de funcțiune la nivel global, montând expoziții ale artiștilor săi în marile capitale culturale ale lumii, de la Paris și Londra, până la New York. De fapt, cucerirea New York-ului a foist cheia către marele succes, deoarece americanii, așa cum avea să spună Paul însuși cândva, sunt deschiși și entuziaști în a achiziționa lucrări de artă.

Francois Pinault

Francois Pinault este un om de afaceri francez, cunoscut mai ales pentru rivalitatea sa cu Bernard Arnault, patron al grupului de lux LVMH. Mărul disputei între cei doi a fost, de-a lungul vremii, marca Gucci. Printre interesele de afaceri ale lui Pinault se numără Château Latour și casa de licitație Christie, povești pe care le ține bine sub control, deși compania sa este acum condusa de fiul său, François-Henri, faimos, la rândul său, măcar și pentru faptul că este căsătorit cu Salma Hayek.

Pe lângă cele deja evocate, Pinault deține una dintre cele mai importante colecții de artă contemporană, pe care o expune la Palazzo Grassi din Veneția și la Punta della Dogana, pe celalălalt mal al Marelui Canal (Pinault a avut de luptat cu Guggenheim Foundation pentru a-și adjudeca această casă). Pinault a făcut prima achiziție serioasă în 1980, un Mondrian, pentru a ajunge acum la 2500 de lucrări semnate de autori importanți, de la Willem de Kooning, Picasso, Agnes Martin, până la Richard Serra și Damien Hirst.

Al Mayassa bint Hamad bin Khalifa Al-Thani

Sheikha Al Mayassa bint Hamad bin Khalifa Al-Thani, sora șeicului din Quatar, este președintele Muzeului din Quatar, un rol extrem de important, de vreme ce rapoartele spun că aduce cu el obligația de a gestiona un buget anual de achiziții de un miliard de lire sterline!! Printre achizițiile notabile făcute de ea se numără – cel puțin așa vorbește lumea artistică internațională – un Gauguin, lucrarea „When Will You Marry?”, pe care a cumpărat-o cu 197 de milioane de lire sterline, transformând-o, astfel, în cea mai scumpă operă din istorie.

De asemenea, a achiziționat Jucătorii de cărți a lui Cezanne pentru 158 de milioane de lire sterline și un colier cartier din 1930, elementul central al expoziției Pearls, organizată în 2013 de V&A. Colierul a fost cumpărat pentru 2,1 milioane de lire sterline, de patru ori mai mult decât prețul estimat de licitație.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *