Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Aug 25, 2018 in Books | 0 comments

Câteva dintre celelalte povești de dragoste…

Câteva dintre celelalte povești de dragoste…

Scriitorul Lucian Dan Teodorovici. Foto: Ziarul de Iasi

Leonard Cohen a refuzat să‑şi vândă piesa Democracy pentru campania electorală a lui Bill Clinton, spunând că speră ca acest cântec să ţină cât un Volvo, adică vreo treizeci de ani, şi nu cât o administraţie prezidenţială americană, care ar putea să dureze cel mult opt. Pe muzica lui, doi prieteni pierd vremea în cârciumă, ca de obicei, mai ales că unul dintre ei, scenaristul, caută inspirație în maniere clasice, în acool, lacrimi și citate celebre, iar astăzi are un motiv în plus să facă asta, pentru că tocmai împlinește 35 de ani. Poate tocmai de aceea se mai ridică din când în când, duce mâna la inimă şi îl acompaniază pe Leonard, urlând: „Dance me to the children who are asking to be born“, desigur, înainte de a se aşeza la loc liniştit şi a mai cere barmanului un rând, strigându-l, ce pe toți ceilalți, de altfel, șamane. Rămăsese așa după ce a văzut în studenţie filmul The Doors. De altfel, cei doi îl văzuseră împreună, dar scenaristului îi rămăsese obsesia pentru vorba aia, pe când celuilalt, ziaristul, îi rămăsese, la fel ca mai tuturor celor care au văzut filmul sau au devenit fani The Doors din întâmplare, dorinţa nebună de a scuipa admirativ pe mormântul lui Morrison.

Unul dintre ei are aproape treizeci şi trei de ani şi e căsătorit de zece, iar scenaristul avea fix treizeci şi cinci, adică îi împlinea chiar în acea seară, şi era căsătorit de doişpe. Fiind vorba de o cârciumă, discuţia pornise tocmai de‑aici. Că îmbătrînim, şamane, futu‑i mama mă‑sii. Că îmbătrînim, a zis scenaristul, către un interlocutor care a dat din cap şi a spus, cine știe de unde i‑a venit, dar aşa a făcut, a dat din cap şi a spus că‑i adevărat, că a stat într‑o seară şi s‑a gândit la asta, la faptul că deja nu prea‑și mai construiește planuri de viitor, ci a ajuns să‑și trăiască planurile, iar asta era un lucru trist, foarte trist. Și mai trist e că îmbătrânim şi nu mai cunoaştem dragostea, își spun ei, iar după ce cugetă vreme de încă jumate de pahar de whisky, realizează că au, de fapt, și o problemă de folosire a termenilor, că amândoi iubesc, dar nu sunt îndrăgostiți.

Urmând logica alcoolului, vorbesc în continuare despre fluturaşi în burtă – exact unul dintre motivele pentru care își și pun ulul altuia la îndoială inteligența, pentru că un om deştept nu spune asemenea tîmpenii, despre fluturaşi în burtă, nici măcar atunci când e pulbere de beat. Sigur, sunt oameni care rămân îndrăgostiți toată viața, dar probabil că aceștia sunt oameni cu un suflet foarte bun – merge mai departe conversația din cârciumă, deși ziaristul caută rapid un argument, evocând, din sertarele memoriei, povestea securistului, un tip care bătuse şi poate chiar omorâse oameni, însă avusese o poveste de dragoste impecabilă, o poveste dintr‑aia pe viaţă. Probabil, pică ei de acord, nu ţine înţelegerea noastră treaba asta, probabil că nu doar oamenii buni pot să fie veşnic îndrăgostiţi, că îndrăgosteala nu ţine nici de bunătate, nici de răutate, ci de cu totul altceva, naiba ştie de ce. Până la urmă, cine nu filosofează, la un pahar, își spun ei, ducând discuția mai departe, numai cât să se întrebe dacă ei măcar aveau îndrăgostiri bune în căsniciile lor, și‑au zis că da, însă abia acum aveau o problemă: dacă da, atunci de ce nu mai simţeau ca la început? De ce voiau altceva?

De fapt, scenaristul a pus problema aşa, moment în care ziaristul l‑a şi contrazis repede, i‑a spus că el nu vrea altceva, dar a simţit imediat că nu numai că nu-și poate convinge interlocutorul, ci nici măcar pe el însuși. Şi‑apoi totul a devenit confuz şi‑au dat vina pe whisky. Oricum, whisky‑ul nu e doar o licoare brună. E mult mai mult de‑atât, mai ales când Leo te însoţeşte‑n drumul paharului către gură şi când acelaşi Leo te cutremură apoi până în ultima picătură de sânge amestecat cu alcool, cântându‑ţi, iar şi iar, Dance me to the end of love. Intriga se conturează într-un décor boem în cartea semnată de Lucian Dan Teodorovici, « Celelalte povești de dragoste », volum reeditat recent la Polirom. Teodorovici este un tip care are ceva din Salinger. Sau poate ceva din Hemingway, așa cum spune critica, în orice caz, este un autor cu un palmares impresionant, prozele sale au fost publicate în numeroase antologii din ţară şi străinătate, serie din care volumul « Atunci i‑am ars două palme » a apărut în traducere germană, la editura Pop Verlag, în 2009, iar romanul « Circul nostru vă prezintă: » a fost tradus şi publicat în Statele Unite, la Dalkey Archive, în 2009, dar și în Ungaria, la L’Harmattan Könyvkiadó, în Italia, la Aìsara Edizioni, Spania – la El Nadir, urmând a fi tradus şi publicat în Bulgaria şi Egipt. Și romanul « Celelalte povești de dragoste » – o suită de 11 istorioare care abordează din cele mai trăznite perspective unul dintre cele mai cercetate sentimente, a avut o carieră prestigioasă, cu versiuni în italiană, franceză, germană, bulgară și macedoneană.

O intrigă din dragoste începe în cârciumă, prima din seria celor unsprezece secvențe ale unui roman construit pe o unică poveste, a unei iubiri ce nu-și găsește ritmul. Lipsa comunicării, trădarea, gelozia, angoasele și așteptările, toate aceste stări, puse sub semnul superficialității lumii contemporane, poarta personajele prin întâmplări și evenimente stranii, care își câștiga miza doar prin raportarea la întreaga lor istorie. Tocmai cînd Leo spunea, pentru a suta oară în noaptea aceea, „Let me see your beauty when the witnesses are gone“, cei doi prieteni, scenaristul și ziaristul, decid să iasă la colțul străzii și să aștepte pur și simplu, să aștepte, să aștepte, să aștepte, până ce va veni marea îndrăgostire. Ceva ciudat trebuie să se fi petrecut în atmosferă, ceva ciudat trebuie să se fi petrecut şi în sufletul lor în momentele alea, și asta pentru că au ştiut imediat că viața li se va schimba chiar atunci, chiar în seara aia, au ştiut imediat mai ales că totul i se datorează lui Leo. N‑ar fi putut să spună prea bine în ce fel i se datorează, însă au simţit că era aşa şi aveau un sentiment de bine. Dacă Leo era cel care pornise totul, atunci era bine. Leo ştia ce face, întotdeauna ştia ce face. Unde am putea începe să așteptăm mare îndrăgostire? Să zicem că sub un felinar dintr-un cartier oarecare, în puterea nopții, pentru că, până la urmă, fluturii, inclusiv cei din stomac, se adună mai ales pe sub felinare. De la o vreme, Leonard Cohen a încetat să cânte, a încetat pur şi simplu, pe neaşteptate, să se mai audă. Şi n‑a încetat oricum, ci în mijlocul unui vers frumos, în mijlocul versului: „Lift me like an olive branch and be my homeward dove“. N‑a apucat să spună decât: „Lift me like an olive branch and“, apoi s‑a oprit. Iar ei au devenit triști. Aşa, pe nepregătite. Atunci când știi sigur că începe așteptarea, însă, este foarte posibil să nu mai simţi aşa de clar ca înainte că teoriile din cârciumă sunt acoperite întru totul de adevăr. Poate că nu mai simţi nimic, în afară de frigul acela de februarie, de sfârşit de februarie. Și continui aşteptarea, chiar dacă tremurând, ba chiar aşteptarea îşi poate pierde orice urmă de frumuseţe din cauza unui fapt banal, cum ar fi, de pildă, o nevoie stringentă de a urina. Şi dacă așteptarea își pierde farmecul, atunci poate că e mai bine să plecăm la casele noastre, iar scenaristul ar putea fă de acord că e bine şi aşa, în pizda mă‑sii de treabă, şamane…

… chiar în anul ce a urmat momentului în care m‑am însurat, spune cel de-al doilea personaj al lui Teodorovici, am văzut filmul Life of Brian. Filmul ăsta m‑a făcut să râd, dar m‑a obligat, la finalul lui, să fiu şi amărât. Şi‑asta pentru că există scena aia a crucificărilor, când toţi cei bătuţi în cuie în poziţia lui Hristos cântă. Şi nu cântă orice. Cîntă aşa: „Some things in life are bad/ They can really make you mad/ Other things just make you swear and curse./ When you’re chewing on life’s gristle/ Don’t grumble, give a whistle/ And this’ll help things turn out for the best“. Şi‑apoi, absolut demenţial în toată scena aceea, refrenul: „And always look on the bright side of life/ Always look on the light side of life“. Şi te obligau şi pe tine să fluieri alături de ei şi să‑ţi spui că viaţa e bună, dacă ştii dincotro s‑o priveşti. A fluierat și el, în primul an de căsnicie, a fluierat împreună cu cei de la Monty Python şi cu ceilalţi actori, care recreau în felul lor pitoresc Golgota. O mulţime de cruci pe care o mulţime de crucificaţi cântau şi fluierau. A fluierat, s‑aa simţit bine, a filosofat puţin pe marginea acelei secvenţe, a considerat‑o creştină, în ciuda parodiei. Apoi s-a amărât, pentru că, nu ştiu de ce, naiba ştie de ce, scena aia i‑a amintit de o poveste care-i rămăsese în minte încă din copilărie, i-a amintit de o zi în care venea spre casă, trăgând vaca de funie, iar în faţa lui s‑a deschis panorama băieţilor de pe uliță, cu toții râzând veseli și umblând pe catalige, în timp ce el nu avea nici catalige și nici frați mai mari care să-i facă o pereche. Mai era și băiețelul ala care-I dădea palme după ceafă, care râdea de pantalonii lui, ba chiar uneori îi arăta muie, cu degetul mijlociu scos dintre celelalte degete strânse în pumn, şi nu cum o făceau alţi băieţi, cu degetul mare trecut printre arătă­tor şi mijlociu. Învățase asta de la o soră de-a lui care locuia la București, ori el nu avea nicio soră în Capitală care să-l țină la curent cu trendurile. Se necăjise așa de tare, că l-a văzut plângând și bunica, ceea ce nu era tocmai comod, de vreme ce bunica îi tot spunea că bărbaţii nu plîng niciodată. Ba chiar, pentru a-l convinge, i‑a citit nişte versuri din George Coşbuc, dintr‑o carte mare, fără coperţi şi cu câteva pagini roase de şoareci, întrucât stătuse multă vreme în pod, iar versurile spuneau cam aşa: „Nimic nu‑i mai de râs ca plânsul/ În ochii unui luptător“. Nu-i de mirare că, de la o vreme, se simțea și bărbat, ba chiar și luptător.

Precum Dumnezeu împlinește dorințele cele mai fierbinți, într-o bună zi găsise, abandonate pe undeva, așa de doritele catalige, lăcuite și dornice de joacă. Fusese, o vreme, fericit. Pe măsură ce‑a început să devină tot mai sigur pe echilibru, i‑a venit să ţopăie. Şi‑a ţopăit. Apoi i‑a venit să alerge. Şi, într‑un fel, a alergat. Apoi i‑a venit să ţipe. Şi‑a ţipat: Iu‑huuu! Apoi a ţopăit din nou. Niciodată nu i se păruse că vede lumea mai de sus decât atunci, chiar dacă era întuneric şi lumea pe care o vedea era spaţiul din jurul unui canton luminat de lună. A fost frumos vreme de câteva minute, poate chiar mai bine. A fost frumos, de fapt, tot timpul, mai puţin momentul în care s‑am speriat. Şi nu s‑am speriat pentru c‑ar fi fost în pericol să cadă sau ceva de genul ăsta. Deja stăpânea cataligele, se făcuseră practic una cu picioarele lui. S‑a speriat însă în momentul în care, ţopăind spre cantonul pădurarului, i s‑a părut că a văzut un chip în gaura podului de la canton. I s‑a părut că a văzut pe cineva uitîndu‑se la dansul lui năuc. Era băiatul directorului şcolii din sat. Întotdeauna fusese unul dintre băieţii mari de treabă, îl ajutase ori de câte ori avusese nevoie și îi luase apărarea când fusese la ananghie, lăsându-i mereu impresia că are un aliat în lumea aia a lor, a tipilor care mergeau la discotecă sau care stăteau în crâşma satului până noaptea târziu, jucând cărţi.

Trecuseră ani de atunci, iar acum, era la foarte scurt timp după căsătorie, iar soţia lui râdea din tot sufletul în timpul filmului, iar el îi tot spunea că râde prea cu poftă, să se liniştească, pentru că e însărcinată în luna a opta, asta își amintea clar că i‑a zis. Şi că până naşte n‑o mai lasă să se uite la comedii, căci hohotele îi pot face rău copilului, şi asta își amintea, de asemenea, clar că i‑a zis, deşi nu citise nicăieri aşa ceva, pur şi simplu îi trecuse prin minte în timp ce‑o privea scuturându‑se de râs. Apoi a avut poftă să-i spună povestea cu cataligele, pe care o scurtase destul de mult, dar a pomenit, totuși, cum a doua zi, întorcându‑se cu vaca de la câmp, auzise două vecine vorbind, iar una îşi freca palmele şi dădea din cap amărâtă. Şi după cîteva clipe a înţeles că vorbeau despre fiul directorului şcolii, care se spânzurase în dimineaţa aceea în podul din canton. Femeia zicea că s‑a spânzurat din cauză că iubita lui l‑a părăsit pentru altul. Până la urmă, nu‑i aşa nemaipomenit, a spus nevasta după ceva vreme, privind cum se derulau canalele la televizor. S‑au mai omorât şi alţii din dragoste…

Ar mai fi nouă povești, delicate ca o adiere de vară, tot atâtea capitole ale unui roman subtil construit, care te prinde și te captivează. Nu poveștile în sine sunt importante, așa cum remarca Ștefan Agopian, ci modul cum sunt spuse de acest autor foarte talentat, care construiește din piese de puzzle o imagine mai amplă și, dincolo de asta, o carte splendida, una dintre cele mai frumoase pe care le-am citit in ultima vreme.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *