Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Sep 17, 2014 in Arts, Events | 0 comments

Cătălina Beta. Jazz? Un fleac… i-a uluit!

Cătălina Beta. Jazz? Un fleac… i-a uluit!

Cătălina Beta / foto Sphera Photography

Cătălina Beta / foto Sphera Photography

Jazz-ul este delicat, dar și tăios, devine lesne o explozie de furie, pentru a continua cine știe cum, se împrăștie ca apa, niciodată nu știi unde începe și unde se termină, este un permanent schimb, o permanentă negociere între a da și a primi, e un fel de abandon, dar și o eternă regăsire. O gândești, poate, ascultând-o pe scenă pe Cătălina, un artist care-și construiește legenda cu o voce seducătoare și o prezență de o eleganță ireproșabilă. Poți ghici ascunse pe undeva, poate chiar în sufletul ei, marile povești ale jazz-ului, istorii începute cândva, prin anii ’50, poate chiar cu Duke Ellington sau Cole Porter…

Sau poate sunt istoriile anilor ’60, când Nancy Wilson urca pentru prima oară pe scenele newyorkeze, abia ghicită în clar-obscurul faimosului „The Blue Morocco”, unde avea să se bucure pentru prima oară de aplauze la finalul faimosului „Guess Who I Saw Today”… Era felul ei de a-și asigura biletul de intrare în elita exclusivistă a marilor artiști ai lumii. „Primele piese jazz, pe care le ascultam cândva pe vechile casete, au fost chiar cele ale incredibilei Nancy Wilson”, spune Cătălina, evocând acea teribilă aventură care avea să o urce pe Nancy pe primele locuri în Top Billboard, iar mai apoi, avea să-i aducă primul Grammy și titlul de marea divă a jazz-ului mondial.

Mai produce jazz-u staruri de prim rang? – ne întrebăm, amindindu-ne că alte două alte premii Grammy s-au alăturat în palmaresul extraordinarei Nancy, alături de alte distincții de excelență, cele mai importante pe care le-a inventat până acum omenirea. A primit un premiu chiar din mâinile lui Martin Luther King și apoi o stea pe Hollywood Walk of Fame!, se amuză Cătălina, evocând, poate, o simplă istorie din anii de aur ai umanității. Dar viața însăși este un fel de jazz, e mai frumoasă atunci când improvizezi… cel puțin așa spunea cândva Gershwin. Cătălina Beta poartă cu ea bucăți colorate din toate aceste istorii, le urcă pe scenă, protejându-le cu smerenie, este dulce și tăioasă deopotrivă, este o cântăreață desăvârșită care, în același timp, are harul de a spune fascinante, misterioase și incredibile povești. Și o face cu multă eleganță, în măsura în care – au spus-o alții înaintea noastră – oricum jazz-ul nu este apanajul unei rase sau a unei culturi, ci doar un incredibil dar pe care America l-a făcut, cândva, omenirii.

Cătălina Beta deschide tabăra de pictură de la Conacul Otetelișanu

Cătălina Beta deschide tabăra de pictură de la Conacul Otetelișanu

Cătălina a acceptat invitația de a deschide tabăra de pictură “În câmp electric”, un proiect Arts United și Danaart Gallery, derulat în cadrul unui amplu program de rezidențe destinate lumii artistice și industriilor creative susținute de Fundația “Domeniul Otetelișanu”

Proiectul “În camp electric”, care va avea loc în perioada 22-29 septembrie, la Conacul Otetelișanu din Benești, este un eveniment de excelență în… dulcele stil clasic. Zece artiști sunt invitați să imagineze povești în casele în care desena, cândva, Constantin Lecca, artistul care-și adjudeca, pe la 1800, meritul de a fi fost primul de pe aceste meleaguri care să picteze icoane în stil occidental sau primul care, alături de boierii Otetelișeni, să fi tipărit reviste și cărți la Craiova. Culori contemporane, îndulcite de cele mai fine sunete, care să poarte cu veselie și har mai departe zilele lui septembrie….

Cătălina Beta / foto Sphera Photography

Cătălina Beta / foto Sphera Photography

 Rep. Unora le place jazz-ul… celor mai mulți, însă, din păcate nu… Se spune că, dacă întrebi vreodată ce este jazz-ul, cu siguranță faci parte din tagma celor care nu vor ști niciodată răspunsul. Mă feresc de un asemenea deznodământ, așa că am să întreb doar care ar fi cea mai potrivită pledoarie pentru un gen care, de ce să nu admitem, îi sperie pe unii…  Se spune că boxul este ca jazz-ul. Cu cât sunt mai buni cei din arenă, cu atât mai puțini sunt cei dornici să-i vadă… deși asta ar fi, după alții, marea dovadă că oamnii sunt imperfecți…

Cătălina Beta. Probabil că jazz-ului i se face nedreptatea de a nu fi promovat corect. În general oamenii asociază jazz-ul cu ideea de free-jazz, care, într-adevăr, ar putea să pară o nebunie, un haos total, o aglomerare de sunete venite de la nenumărate instrumente, totul amestecat cu voci agresive, care glisează aparent fără un traseu clar. Deși, trebuie să precizăm că, dacă respectă o anume gramatică, o anume matematică, free-jazz-ul este absolut seducător. Ceva probleme ar putea să ridice și noile genuri, cele amelodice, dar acesta este un segment foarte mic, un segment avangardist, apărut pentru că cei care stăpânesc foarte bine tehnicile acestui gen de muzică vor să experimenteze mai departe. Dincolo de asta, însă, jazz-ul reprezintă o colecție imensă de teme superbe, super-melodice.

Să ne gândim la „Fly Me To The Moon”, al compozitorului american Bart Howard, o piesă cu o extraordinară legendă, pe care a cântat-o toată lumea de-a lungul timpului, de la Frank Sinatra la Audrei Hepbrun. O piesă care a fost inclusă pe coloana sonoră a multor filme, până de curând, când o auzim în Space Cowboys, filmul lui Clint Eastwood, sau în Jurnalul lui Bridget Jones. Pentru o pledoarie în favoarea jazz-ului e suficient, probabil, să-i amintim pe faimoșii compozitori pentru musical-uri din anii 50, începând cu uriașul Cole Porter, care a reușit să impună o întreagă serie de hituri internaționale ale genului, de la „Love for sale”, la „I’ve got you under my skin” sau „Night and Day”. Aceste teme, foarte simple, bogate, superbe, pe care le poate asculta oricine, au fost preluate de o mie de soliști, care le-au cântat într-o mie de feluri. Duke Ellington are, la rândul său, o colecție de cântece extraordinare și chiar am reușit, anul trecut, să fac două campanii de spectacole dedicate, una dedicată compozițiilor lui Cole Porter și una pentru Duke Ellington.

Trebuie să ascultați „So in love”, o piesă excelentă, care a fost cântată, la un moment dat, chiar și de Lara Fabian, pe care să spunem că o considerăm o artistă pop. Sigur, n-am citit nicăieri asta, dar se presupune că un cîntăreț pop ar avea ceva dificultări în a cânta jazz, pentru că sunt intervale speciale, nespecifice muzicii pop, pe care trebuie să le auzi foarte bine pentru a le putea cânta. Muzica pop se face cu foarte puține variații, și doar cu acorduri majore. Sau minore. În jazz se mai adaugă niște note, care modifică calitatea sunetului rezultat. Complici, îmbogățești acordul cu altă notă, impresia este alta, sunetul devine ori foarte tensionat, ori parcă te face să te gândești la ceva… acordurile majore sunt, dacă vreți, cam ca pictura naivă, sunt simple, ușor de recunoscut, ușor de reținut, ușor de fredonat. Așa se face că ne imaginăm că unui artist pop i-ar fi ceva mai greu să le cânte. Dar, sigur, aceasta nu e o regulă.

Cătălina Beta / Vestimentatie si concept: Cristina Ivan (Atelier Aiurea) Make-up artist: Ina Grosu (Grosu Makeup) Hairstyle: Simona Ciobotaru ( Geta Voinea Salon) Foto & edit: Bogdan Dancu (Steven's Portraits)

Cătălina Beta / Vestimentatie si concept: Cristina Ivan (Atelier Aiurea)
Make-up artist: Ina Grosu (Grosu Makeup)
Hairstyle: Simona Ciobotaru ( Geta Voinea Salon)
Foto & edit: Bogdan Dancu (Steven’s Portraits)

Rep. Pentru că am vorbit de jazz-ul amelodic, care ar putea pune probleme și celor mai exersați dintre ascultătorii de muzică, ar trebui, poate, să vorbim și despre estetic. Vei deschide o tabără de pictură, la Conacul Otetelișanu, iar în arta contemporană lucrurile chiar par să o fi luat razna din acest punct de vedere. Ce este pentru tine estetic.. sau ce este estetic în muzică?

Cătălina Beta. Am început prin a crede că ceva clasic este estetic, ceva care repetă niște reguli. De-a lungul timpului am ajuns să cred că esteticul este forma în armonie cu fondul. Oricum ar arăta forma, orice culoare, orice textură ar avea, atâta vreme cât este în armonie cu ceea ce vrea să exprime este pentru mine estetic. Păstrez aceeași definiție personală și pentru ideea de frumos. O armonie între idee și expresie. De la o vreme mă gândesc foarte mult la estica urâtului. Fie în termeni tehnici, le-aș spune academici dacă nu m-aș teme de sofisticări inutile, dar ca și un proces personal în mod particular. O dată cu trecerea timpului am experimentat alte forme de înțelegere, iar lucruri care mi se păreau cândva urâte au început să-și schimbe contururile. Uite, de pildă, era o cântăreață care încerca ceva fusion, jazz, hard rock și operă. Diamanda Galas, foarte interesantă, deși cocheta puțin cu trivialul la toate nivelurile, inclusiv în machiaj, își contura ochii cu tușe groase, negre, supradimensionate. La început îmi păruse o apariție brutală, mai ales că urlă, lovește aproape cu bestialitate în pian, imită o naștere pe scenă… vezi, acestea sunt forme șocante, iar eu eram obișnuită doar cu chestii diafane.

Așa cum îmi plăcea pictura naivă, înșelegeam mai ușor orice altceva avea o formă naivă, ușor de perceput, contururi line, rotunde, totul foarte clar, foarte curat. Acum apreciez acutele, apreciez gravele, apreciez foarte mult extremele, pe care, uneori, le și experimentez. Sigur, nu mă refer la formele căutate, artificiale… Apreciez orice poate evada acelui tip de normalitate definit de majoritate, pentru a exprima, chiar la nivel subtil, realități mai greu de perceput. Dacă vorbim numai despre muzică, ascult foarte mult clasic, am o proprie discografie, dar mă trezesc, oricum, în fiecare dimineață cu Radio Cultural sau Radio Muzical, am început să ascult foarte multă operă. Și acolo mi se pare că se conturează un tablou complet, că fiecare compozitor poate pune pe tapet o viață, le ascult ca pe niște povești perfecte, cu expoziție, intrigă, punct culminant, deznodământ. Absolut orice experiență de viață o găsesc în operele clasice. De multe ori mi se pare că nici nu mai este nevoie de explicații, că percepi totul la nivel senzorial și că trebuie să fii doar foarte deschis pentru a recepta.

 

Cătălina Beta, alături de pianistul Sorin Terinte

Cătălina Beta, alături de pianistul Sorin Terinte

Rep. Ca artist, însă, ești o prezență foarte rezervată, aproape cuminte, m-am mirat cum se face că lumea este atât de sedusă, în condițiile în care nu încerci nimic riscant, te bazezi doar pe vocea ta și pe teribilul har de a transmite…

CB. Mai nou am început să explorez eu însămi acutele. Mă întâlnești acum într-o formă care poate părea rezervată, dar este, oricum, o mare extravaganță față de cum eram cu ceva timp înainte. O explicație ar fi faptul că sunt o persoană foarte timidă și, din acest punct de vedere, muzica a fost pentru mine ca o salvare, a fost o formă de terapie. Am evitat foarte multă vreme să cânt, fie pentru că eram timidă, fie pentru că am considerat că nu am prea mare lucru de spus. Am gândit întotdeauna că pot să-și asume declarații publice, mesaje publice, doar cei care au ceva de spus. O vreme am stat foarte ascunsă, dar oamenii m-au dus ei înșiși pe scenă, și în liceu, apoi, în facultate, când colegii m-au dus aproape pe sus la Cenaclul Folk Moldavia. Iar eu aveam doar patru cântecele și le-am cântat acolo pe toate patru. Și le-am cântat cu ochii închiși, îmi tremurau genunchii, nu spuneam niciun cuvânt în plus, nicio vorbă nimănui.

De fiecare dată, însă, se întâmpla ceva, o minune pe care nici nu știam să o definesc, nici să o controlez, era ceva care-i făcea pe oameni să mă aplaude și să mă cheme din nou, să-mi spună că au nevoie să mă vadă cântând. Dacă ar fi să definesc acum, aș spune că este vorba de felul de manifestare al unei vocații, al unui har. Pe atunci mă îndoiesc că aveam carismă. Pur și simplu închideam ochii, iar ceilalți reușeau să recepteze și să se lase influențați de acel har și reacționau la el, ignorând orice altă formă de judecată. Nu studiasem muzica, nu prea lucrasem, nu cântam chestii dramatice, nu mă manifestam în niciun fel pe scenă, eram stană de piatră, eram nemachiată, eram grăsună, pur și simplu rotundă, veneam acolo în niște blugi și într-un pulover larg… Probabil că eram un fel de apariție pură, dar nici măcar nu e vorba de puritatea aia sexy, de filme, un chip angelic care îți taie respirația. Cred că puteam cânta pur și simplu de după un paravan și lucrurile ar fi stat la fel.

Îmi amintesc că niște oameni au plâns cândva. Cred că reușeam, pe durata acestor patru cântecele, să expun cam tot ce adunasem eu în viețulica aia a mea de numai 20 de ani. Toate singurătășile mele, toate clipele petrecute închisă în dormitor, cu întrebări pe teme existențiale. Nu era chiar vorba de frământări legate de dragoste, cum probabil ar fi firesc pentru vârsta la care ne referim. Mă întrebam ce-i cu mine, de ce nu cânt, de ce urmez un liceu de informatică. Mă simțeam foarte neputincioasă, derutată, nu știam dacă trebuie să fac eu ceva sau ar trebui să mi se întâmple. Despre viață și moarte m-am întrebat întotdeauna. Eram un copil curat așa, dar puțin trist. Dar, de fapt, am văzut că, mai nou, toti copiii fac asta…

Catalina Beta si pianistul Sorin Terinte

Catalina Beta si pianistul Sorin Terinte

Rep. Dragostea, eterna poveste… o fi adevărat că este principalul motor în artă?

CB. În procesul ăsta de autocunoaștere mi-a fost teamă să descopăr în mine o persoană care are veșnic nevoie să fie îndrăgostită. Căutam să mă îndrăgostesc, ca să găsesc starea aia de exaltare, care să nu mă lase să dorm nopțile, care să mă oblige să caut.

Dacă mă gândesc foarte bine, întotdeauna am funcționat mai bine artistic, la o altă intensitate, atunci când am iubit și, mai ales, atunci când am suferit din dragoste. Pentru că, trebuie să știți, bună parte dintre iubirile mele erau imposibile. Nuuu, nu pentru că le-aș fi ales eu așa… (râde).

Rep. Când ai construit personajul cu care avem de-a face acum, femeia sexy, puternică pe scenă, capabilă să țină în frâu orice gen de public…?

CB. Tocmai că m-am străduit să nu construiesc ceva artificial. Pentru mine, adevărul a avut întotdeauna o uriașă importanță. Am vrut să văd, întâi, ce sunt, care este evoluția naturală a mea, am vrut să văd cum mă dezvolt și în ce mă transform, astfel încât personajul de care vorbești, cel pe care urma să-l prezint apoi în fața lumii, să fie alcătuit chiar din părți ale mele. Foarte târziu am început să mă ocup și de exteriorul meu. Trebuie să știi că pentru anumite genuri, iar jazz-ul este unul dintre ele, trebuie să ai o deloc neglijabilă experiență umană, eu trebuia să mă dezvolt ca femeie. Este o poveste din facultate, nici nu știu cum aș putea să o spun ca să sune absolut decent, deși se poate constitui într-o bună lecție de viață. Așa am înțeles-o mai târziu, pentru că, pentru început, m-a rănit foarte tare.

Mergeam deja la cursurile de jazz ale lui Romeo Cozma, ceilalți considerau că am vocație – deși eram la fel de rezervată -, așa că au decis să mă  prezinte unuia dintre oamenii influenți din zonă, un fel de patron al actelor culturale din Iași. Eu eram complet cu capul în nori, lucram cu copii cu deficiențe, nu înșelegeam aproape deloc chestii pragmatice, nici măcar cele legate de drumul pe care îl aveam de parcurs. Am intrat, emoționată, într-o casă veche, cu multă istorie, foarte elegant decorată, ca un uriaș anticariat plin de obiecte cu evidentă poveste. Eram emoționată, așteptam în tensiune un verdict. De ce mi-ai adus-o aici – a întrebat bărbatul acela, iar cea care dorea să mă recomande a însăilat o prezentare, din care rezulta că sunt un talent extraordinar, o voce incredibilă de jazz. Mhmmm… deci cânți jazz? – spune el, înainte să mă întrebe ceva care m-a făcut să intru în pământ de rușine. „Dar ai făcut dragoste cu vreun bărbat?”… Nu – am apucat eu să răspund, roșie toată și complet jignită, firește, de schimbarea asta care mi se părea foarte bruscă de temă.

Ești măritată, ai copii? Nu… Ca să cânte jazz o femeie, trebuie să fi iubit, să fi făcut sex, să-i fi murit cineva și să fi făcut un avort… – a mai spus el, înainte de a-mi sugera să-l caut când o să am din ce să când un asemenea gen. M-a marcat și m-a durut ani de zile și abia mai de curând am înșeles. Pe atunci murise tata, dar eu nici măcar această durere nu o puteam lăsa să existe, ca să o pot lăsa apoi să iasă din mine.

Cătălina Beta

Cătălina Beta

 

Rep. Și, cine te-a „adoptat” în cele din urmă? Care a fost trambulina?

CB. Până la urmă nu m-a adoptat nimeni (râde). Profesorul meu, Cozma, avea un club de jazz, unde aducea studenții de la conservator, pe care îi putea promova foarte bine, pentru că avea parteneriate cu câteva universități americane și făcea schimburi culturale. Au fost câțiva profesori bursieri Fulbright, la ale căror cursuri am asistat, deși nu mi-era mie chiar foarte clar ce înseamnă conceptele pe care le foloseau, pentatonic scale, o anumkită matematică a acestei muzici pe care eu nu o stăpâneam atunci cum se cuvine. Femeile făceau exerciții improvizând… eu nu puteam face asta, pentru că eu cântam după ureche. Dl Cozma mi-a dat primele casete de jazz, Nancy Wilson, de care am rămas etern îndrăgostită, Dee Dee Bridgewater, Ella Fitzgerald… ca orice învățăcel la începutul drumului lui ân jazz, imitam unu la unu ce cântau ele. Așa se învață orice, dar este absolut necesar să depășești etapa asta.

Ascultându-le pe ele cântând, pentru că am auzul foarte bun și o bună înțelegere, deslușeam matematica acestei muzici. Pentru început fără să o fi studiat la pian. Apoi, peste ceva vreme, am avut bucuria de a întțlni oameni care au avut reală importanță pentru viața mea de artist, ale căror vorbe au contat pentru mine, care mi-au oferit susținere și încurajare. A durat foarte mult până să aleg să fac exclusiv muzică, dar în momentul în care am luat această decizie, am găsit liniștea. O formă de fericire, dacă vrei, armonie cu mine însămi. Și asta nu pentru că mâncăm homari la cină, ci doar pentru că eram împăcată că ceea ce urma să fac în fiecare zi are sută la sută legătură cu ceea ce simțeam în forul meu interior.

O întâlnire foarte specială a fost, apoi, cu Ioan Gyuri Pascu, care m-a auzit cândva cântând la Green Hours, a venit la mine după concert și mi-a spus, tu trebuie să cânți. Eu aveam o mulțime de argumente, că am nevoie de un job din care să mă susțin. Nu, n-ai înțeles, mi-a spus. Toate acestea vor fi o consecință: tu trebuie să cânți. Am considerat că mi-au fost trimiși îngeri păzitori, pentru că apoi au mai fost întâlniri excepționale. Cele mai bune colaborări au venit de nicăieri, eu însămi veneam de nicăieri… Am colaborat cu niște muzicieni pe care îi consider foarte mari. L-am cunoscut ântâmplător pe pianistul Sorin terinte. N-aș fi îndrăznit niciodată să-l abordez. Este extraordinar tehnic și are o incredibilă carismă, iar noi ne-am ântâlnit întotdeauna undeva foarte sus, într-o zonă aproape spirituală a muzicii, într-o zonă de onestitate aproape îngerească. Am intrat întotdeauna în zona asta a muzicii cu foarte multă smerenie, pentru că înțelegeam că ceea ce fac nu este construit de mine, că eu sunt doat un intermediar.

Este o întâlnire foarte importantă pentru mine, ca și concertele cu Ioan Gyuri Pascu. Am avut privilegiul să cânt cu chitariști foarte importanți din România, Sorin Romanescu, Alex Man, unii dintre cei mai buni chitariști de jazz, muzicieni compleți, complecși. O uriașă bucurie a fost să-l ântâlnesc pe Adrian naidin, un muzician imens, care reușește să fie exact acolo și să transmită totul publicului. L-am ascultat cândva cu lacrimi în ochi și să zicem că nu plâng așa de ușor. Sau, în tot cazul, nu când e vorba de muzică.

2,320 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *