Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Dec 7, 2015 in Story | 0 comments

Aurora Liiceanu. „Trebuie să renunțăm la patologizarea iubirii”

Aurora Liiceanu. „Trebuie să renunțăm la patologizarea iubirii”

Despre modelul tradițional al iubirii de cursă lungă de față cu poligamia serială a zilelor noastre

Aurora Liiceanu / Kiraly

Aurora Liiceanu / foto Aurora Kiraly

Dragostea… face totul prin îndrăgostiți. Ea face și încearcă totul, astfel încât apropierea să devină necondiționată și completă, să ducă până la contopirea reală, totală, a două vieți, ceea ce însă, în mod cosmic și trist, cu tot efortul, nu‑i reușește niciodată. Până acolo nu ajunge natura, care, în ciuda punerii la cale a dragostei, preferă totuși, din principiu, separarea…  Mecanismul gândit cândva de Thomas Mann pare avea în contemporan încă o portiță spre infailibilul eșec, anume „povara timpului. Astăzi este pus la îndoială mitul duratei, al iubirii care dăinuie, deschizând ușa ideii de iluzie, de autoînșelare. Științele sociale se întrec în a descifra mecanismele și determinările acestor încurcături, scriitorii continuă să povestească drame actuale. Parcă filosofii spun mai bine ce este dragostea, dar filosofii sunt mai greu de citit…

„Poate că iubirea, așa cum arată ea astăzi, nu mai este iubirea de altădată, poate că atracția interpersonală are motivații ce par diferite sau chiar sunt diferite, poate că trăim într-o epocă în care emanciparea femeilor și sexualitatea au eliberat oamenii de constrîngerile trecutului, poate că mitul duratei nu mai există – iubirea nu mai dăinuie ca odinioară –, poate că multe s-au schimbat. Și totuși, oamenii se îndrăgostesc… Indiferent de unde vin, de sex, de origine, de vârstă, oamenii cred că iubirea nu moare. Chiar dacă ritualurile s-au schimbat, chiar dacă comunicarea între iubiți a luat alte forme, dorința şi nevoia de a iubi şi de a fi iubit au rămas”, spune Aurora Liiceanu, a cărei carte, „Iubirea cea veche îți șoptește la ureche” chestionează, într-un mod rațional (deși deloc lipsit de poezie), o temă atât de delicată, constituindu-se într-o pledoarie pentru înțelegerea iubirii folosind atât literatura, cât și știința. Fiecare în felul ei, cu limbajul ei. Ortega y Gasset spunea că iubirea este simptomatică pentru individ, cea mai simptomatică expresie a unui individ. Oare durata relației, acea lungă conviețuire, în care clipele ei de înălțare se adună cu cele de banal cotidian, este iubirea? Există relații longevive, dar nu toate au același tip sau aceeași intensitate a fuziunii.

Alternativa iubirii este singurătatea. „Există două feluri esenţiale de singurătate“, susţine Julian Barnes, „cea când nu ai găsit pe cineva să iubeşti şi cea când eşti deprivat de cineva pe care l‑ai iubit. Primul caz este mai rău“. Pare că să pierzi iubirea, chiar dacă suferi, e mult mai bine decât să nu fi cunos‑ cut niciodată iubirea. Fireste, fiecare dintre noi s‑ar putea întreba ce ştie despre dragoste, de unde a aflat ce este dragostea. Unul ca Alain Finkielkraut ar spune că a aflat din experiență, din filosofie și din literatură. Avea și nenumărate exemple, de vreme ce romanul european are ca subiect de preferință dragostea. Şi David Lodge, referindu‑se la literatură, spunea într‑un interviu că încearcă să scrie ”onest despre sex, cu eșecurile şi absurdităţile sale, dar şi cu extazul pe care îl generează“. Şi Julian Barnes se referă la ceea ce găsim în literatură: „iubire, sex, moralitate, prietenie, fericire, trădare, adulter, bine şi rău, eroi şi răufăcători, vină şi inocenţă, ambiţie, putere, dreptate, revoluţie, război, tați și fii, mame și fiice, individul contra societății, succes și eșec, crimă, sinucidere, moarte, Dumnezeu“. Lipsește oare ceva din tot ce este viață? Lipsesc realitățile pentru care deocamdată nici nu avem cuvinte, spune psihologul Aurora Liiceanu, precizând că atracția fizică este acel pericol major care stârnește atât haosul iubirilor pasionale, cât și, în consecință, analizele noastre de acum.

Jan Bas Ader

Jan Bas Ader

D.E.B:  În viață nu ştii dacă norocul îți va scoate în cale pe cine trebuie și, mai mult decât atât, dacă vei putea sta alături de acei oameni, dar dacă ți‑e dat să trăiești mult, măcar ai șansa să‑i mai întâlnești, spune scriitorul japonez Yasunari Kawabata, idee pe care o folosiți ca motto pentru un prim capitol al cărții dvs. Există alții care spun, însă, că dramele produse de iubiri au ca premisă tocmai faptul că mizăm prea mult pe “întâlniri” și prea puțin pe construcție. Nu în ultimul rând, teoriile psihologice – traduse de curentele de tip New Age prin teoria atracției – sugerează că nu este nimeni inocent în aceste “întâlniri“, de vreme ce ele se produc ca urmare a unor compatibilități, uneori prea subtile pentru a fi conștiente.

Cum ar descrie psihologia contemporană “întâlnirile“ în dragoste și cât determinism infailibil presupun ele? Rămâne loc și pentru inefabilul care face obiectul producțiilor artistice inspirate de iubire sau ideea de “destin” e pe cale sa fie demonstrată științific ? (Până la urmă și Kawabata a fost părăsit, purtând mai departe, în opera lui, simbolurile morții. Poate le avea deja, iar întâlnirea cu Hatsuyo Ito a fost doar o ilustrare a lor… lucruri pe care, de altfel, le și sugerați în cercetarea biografiei celor doi, evocând și psihanaliști reputați, cum ar fi John Bowlby)

Aurora Liiceanu: Psihologii consideră încă etapele vieții unui individ începând cu mica copilărie. De aceea, odată ce se dezvoltă personalitatea unui individ apare vârsta la care are loc îndrăgostirea. Nu iubirea, ci îndrăgostirea. Deci, vârsta este cea care face ca un individ să fie atras de ceva din preajma lui. La vârsta adolescenței îndrăgostirea este ceva firesc. Ea are o componentă de înălțare indiferent de cultura și educația individului. Adică, cel îndrăgostit consideră că totul va fi etern, că există o predestinare în trăirea pe care el o are față de o altă persoană și că iubirea lui este unică. Într-un fel el, cel îndrăgostit se retrage din banalitatea vieții, din ceea ce era obișnuință pentru el și trăiește ceva miraculos, care-l face să construiască mental o stare de grație. Spun absolut, pentru că cel îndrăgostit trăește din plin ideea de destin, de întâmplare care trebuia să se întâmple.

Fernandino Scianna

Fernandino Scianna

D.E.B: Kiyono a apărut în viaţa lui Yasunari parcă pentru a‑l face să uite cine era el, cine se simţea el, să uite pur şi simplu de el. Să uite repulsia faţă de fizicul lui, dar şi de soarta lui. Să uite complet de el. – Acesta ar fi, probabil, modelul atașamentului, al felului în care îl căutăm și îl iubim pe celălalt pentru că răspunde nevoilor noastre, oricare ar fi acestea, inclusive de self esteem. Tot teoriile contemporane, însă, încearcă să răstoarne conceptul iubirii, sugerând că, la modul ideal, ar fi vorba de uniuni între persoane foarte independente, care aleg dacă se reunesc sau se despart. Eu o resimt ca o teorie legată de imperativele contemporane de dezvoltare personală și autonimie, care, așa cum spunea Pascal Brukner într-o conferință la București, produc dramele contemporane. Uniunile din dragoste au numai o sută de ani de carieră și sunt boicotate de teoriile moderne ale individualismului.

Câtă de credibil este, din perspectivă psihologică, modelul perfectei autonomii în dragoste? Este ceva ce ține de ceea ce știm noi despre condiția umană sau se referă la un  «om nou», care și-ar putea statuta, chiar prin acest proces, noile reguli de asociere? Ce șanse sunt să apară acest om nou? (În cât timp se asimilează complet o schimbare de mentalitate?).

Aurora Liiceanu: Există o relație importantă între dependență și autonomie. Spun autonomie în sens psihologic, adică în sensul de a te individualiza în procesul de dezvoltare personală. Dpendența și autonomia trebuie corelate, trebuie să existe într-un echilibru. Individualismul se caracterizează prin gonflarea autonomiei și fragilizarea dependenței, fapt ce duce la erodarea mitului duratei. Nu mai durează o relație pentru că individul se schimbă și și nevoile lui se schimbă. Modelul tradițional al iubirii de cursă lungă avea alte coordonate psihologice și sociale. De unde gravitatea adulterului, care astăzi nu prea mai există. Psihologii au diferențiat fidelitatea emoțională de cea fizică, cea emoțională cântărind mai mult în menținerea unei relații. Frecvența divorțurilor se poate explica prin nevoia de menținere a unei relații optime emoțional și de desfacere a ei atunci când un partener nu mai răspunde stării de interes necesare unei relații autentice, adevărate, cu un conținut consecvent nevoilor emoționale. Asocierile sunt astăzi, mai degrabă, flexibile, ceea ce a dus la conceptul de poligamie serială. Se schimbă partenerii de viață, iubirea este consumabilă sau cu alte cuvinte relațiile sunt consumabile, chiar dacă admitem tendința îndrăgostiților de a avea o perioadă de intensă fuziune.

D.E.B: Poate că nu ne vom revedea niciodată… cum vom fi atunci? – spune scriitorul. În urmă cu câțiva ani, mai exact în 2011, Uniunea Europeană încadra iubirea în rândul bolilor psihice, cu indicativul F63.9. O boală comparabilă cu cele mai serioase dintre ele, pentru că prezintă simptome severe din nenumărate, de la obsesiv la paranoic, de la psihopatie la depresie. Pe de-o parte, însă, se spune că întreaga producție artistică având iubirea ca temă centrală, provine exclusiv din cupluri disfuncționale, cel mai adesea psihopatie/narcisism, și propune modele disfuncționale pe care apoi funcționalii se străduiesc să le urmeze.

Toate iubirile pot fi intelese ca un cumul de semne patologice sau doar cele care se nasc între persoane care le au deja? Are rost efortul de a încadra iubirea în anumite șabloane și ce consecințe are o asemenea tentativă? Analizând trendurile, cum credeți că va arăta lumea, din acest punct de vedere, peste 50 de ani ?

Aurora Liiceanu:  În general, s-a scris mult despre starea de îndrăgostire ca fiind asociată cu boala, cu ceva patologic, cu ceva care te lovește din senin și căreia nu i te poți opune. În cartea despre familie a unui mare renascentist, Leon Battista Alberti, se susține ideea că îndrăgostirea nu are o regulă. El spune “că îndrăgostirea se întâlnește și astăzi , ca în toate timpurile și pretutindeni, la bogați și la săraci, la domni și la slugi, la bătrâni și la tineri, astfel încât nici o vârstă, nici o avere, nici o inimă nu e scutită de flăcările dragostei.” Și asta scria el în 1433 și chiar și înainte de el, s-a scris tot așa. Mă gândesc la japonezul Kenko, din anul 1381. Totuși, atracția fizică pare să fie pericolul care stârnește nebunia îndrăgostirii, pentru că tot Alberti scrie că „orice flacără a iubirii trupești care pâlpâie în sufletul muritorilor este amestecată întotdeauna cu multă prostie și patimă.” Ori, psihologii de astăzi consideră că tocmai la această patologizare a îndrăgostirii și iubirii trebuie să renunțăm, pentru că este normal să existe o stare anormală, o deraiere din obișnuitul eu cotidian. Nu știu cum va evolua lumea emoțiilor și cea a nevoii de atașament a ființei umane în viitor, dar sigur noile tipuri și comportamente de comunicare vor schimba criteriile alegerilor și tipologia lor. Vedem în ce mod dramatic de rapid s-a fărămițat ideea de familie.

Ernesto Bazan, Scily, Cuba, USA

Ernesto Bazan, Scily, Cuba, USA

D.E.B.: Și, până la urmă, ce este iubirea? Îmi povesteați, într-un alt interviu, despre tendința psihologiei moderne de a da dreptate determinismului biologic. Este o stilizare extremă a instinctului de procreere? Este o stilizare extremă a ideii de echipă care trebuie să rămână pe poziții pentru a crește progenitura? (proces care, în cazul speciei umane, are nevoie de cam 18 ani pentru pentru finalizare). Sau este, ca să evoc povestea lui Platon, povestea unor jumătăți care umblă prin lume cu nădejdea de a se întâlni ?

Aurora Liiceanu: Există, desigur, o tendință către forme de asociere foarte diferite, pentru care nici măcar nu avem cuvinte. Realitățile nu ți-au găsit nume. De pildă, progenitura născută dintr-o relație, legitimă sau adulterină, presupunea o relație fizică între partenerii-genitori. Astăzi putem face copii chiar fără să-l cunoști pe donatorul de spermă sau pe cea care își închiriază uterul. Adulterul este tehnologic, dar mai are el tot ce exista ca valori, credințe, norme etc. pe care îl avea adulterul “clasic”?  E complicat, din această perspectivă, să definim iubirea. Încă vedem frecvent expresia „X i-a dăruit un copil”, evident, ea este femeie și cel care primește darul este un bărbat. Parcă nu există nimic trupesc între ei, atâta vreme cât copilul este un dar, deci un obiect. Se mai naște un copil din iubire sau se va naște prin progresele tehnologiei

D.E.B: Ce simbolistică socială mai are, în lumea contemporană, despărțirea? Și cum reușesc să evite rana respingerii cei care au început să considere despărțirea o banalitate, un act necesar în momentul în care « nu merge”. Și, tot considerând teoriile actuale ale perfectei autonomii, ce anume “nu merge“ în acest context? Oamenii se reunesc cu o agndă specifică și se despart cu bucurie în cazul în care punctele principale nu sunt satisfăcute? În cazul în care lucrurile ar sta așa, acesta este, în opinia dvs, o cucerire sau o pierdere pentru umanitate?    

Aurora Liiceanu: Cred că despărțirile nu mai au acel efect devastator, de eșec, pentru că uneori vedem reveniri fără nici un fel de introspecție privind despărțirea. Ceea ce am numit eu doliu erotic, ca un fel de convalescență după o despărțire, este din ce în ce mai scurt ca timp și mai mobilizator să treci la o altă relație. Poate că există o dimensiune a convenabilității care organizează ideea necesității despărțirii. Sigur putem vorbi despre așteptări care nu par “bifate” în cursul coabitării celor care formează un cuplu. Faptul că cuplul a căpătat autonomie în raport cu familia face ca percepția relației să fie mai nuanțată și mai asociată cu individualismul. Știu că parcă Marques vorbea despre faptul că iubind o singură femeie poți trăi ideea de feminitate. Dar, țin minte că Ion Barbu, cunoscut pentru multiplele lui aventuri erotice, scria că iubește femeia  în „diversitatea” ei. Cred că într-un cuplu apare de-fuzionarea care determină disponibilitatea celui care mai înainte era îndrăgostit, dar nu toate persoanele – femei și bărbați – trec de la disponibilitate la schimbare. Pentru umanitate, despărțirile lejere, fără multe complicații psihologice, apropie un cuplu de biologie și nu de psihologie. Despărțirile nu ar genera probleme dacă nu ar avea efecte egoist evitate de părinți asupra copiiilor. Dar, astăzi există familii recompuse, copii cu mai multe serii de bunici, mame sau tați diferiți, ceea ce arată că familia nu dispare, dar se diversifică și ea. Unii sociologi  preferă să evite ideea de relație și s-o înlocuiască cu o alta, mult mai largă, cea de „aranjamente de viață”. Dincolo de acest lucru, îndrăgostirea parcă nu s-a schimbat, dar iubirea s-a schimbat.

Editura Polirom

Editura Polirom

3,869 total views, 3 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *