Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Apr 14, 2014 in Film, Hot, Story | 0 comments

INTERVIU. Ana Ularu, un actor-cult cam așa, cam cum e Pulp-Fiction-ul lui Tarantino

INTERVIU. Ana Ularu, un actor-cult cam așa, cam cum e Pulp-Fiction-ul lui Tarantino

Ana

Nu e ciudat cum toți marii regizori de azi adunau în copilărie diverse obiecte, creoiane colorate, păpuși, gândaci sau făină, cărora, spre deosebire de alții, le găseau locuri speciale în semantica primelor lor super-producții? În seria celor care-și descoperă timpuriu vocațiile, evident, toate actrițele se jucau de-a teatrul, scriitorii imaginau povestioare încă din primii ani de viață, iar medici au ajuns mult mai puțini decât părea să anunțe acest principiu.

Ce poți înțelege când o actriță ca Ana Ularu îți spune ceva aparent nostalgic-retrospectiv, cum ar fi: “Când eram mică, jucam în filme franțuzești pe care nu le vedea nimeni!”?. S-a născut în 1985, așa că am estimat rapid că ar fi putut să aibă vreo cinci ani în ‘90, când Depardieu cucerea lumea cu Cyrano de Bergerac, adjudecându-și, după victorie, o “pradă de” cam 33 dintre cele mai prestigioase premii, inclusiv Oscar… Pacientul Englez e un film pe care l-a văzut cu siguranță când avea aproape zece ani, dar putea să se joace de-a Juliette Binoche încă de la șase, presupunând că ar fi avut unde să vadă, în România anului 1991, Les Amants du Pont Neuf.

Dar nu, se pare că Ana Ularu chiar juca de-a binelea în filme franțuzești, la care nu prea se uita lume, deoarece erau difuzate pe Arte. A fost mult mai bine cu producțiile românești, am zice, gândind la Lolita – un spectacol în care juca alături de Ștefan Iordache, sau Italiencele, filmul lui Napoleon Helmis care, probabil, i-a adus Anei popularitatea. La filmele europene deja puțini o egalau în har, cât despre filmele americane… A rămas o micuță rebelă dark, romantică, pașnică și delicată. Ca un fel de personaj din animațiile lui Tim Burton – teoretizam, în timp ce ea s-a grăbit să adauge circumstanțialele acestei definiții – anume că ar fi vorba de o componentă destul de intimă și de idealistă, poate copilărească și poate deja un pic apusă.

Ana Ularu este un actor-cult cam așa, cam cum ar fi o variantă umană a filmului Pulp Fiction. Îl doră pe Christopher Hitchens, dar citește cu foarte mare drag și poezie, Literatura Infernală interzisă, filosofie sau… scrierile Intime ale lui Baudelaire. Ascultă rock și muzică electronică. Uneori jazz. Și, până acum, a filmat în Nepal pentru povestea unui un biolog aflat într-o expediție în Tibet

Ana Ularu în "Camera Trap", arhiva personală

Ana Ularu în “Index zero”, arhiva personală

Rep. “Când eram mică, jucam în filme franţuzeşti pe care nu le vedea nimeni”, spuneai cândva. Mi-a atras atenția declarația asta pentru că în ultima vreme eu însămi am spus de mai multe ori că joc în filme franțuzești, ceea ce, în percepția mea, înseamnă o intrigă ciudată, o desfășurare stufoasă, insolită, cu multe personaje apărute din senin, și un deznodământ fără semnificație. Cum erau pentru tine filmele franțuzești și care era intriga lor din copilărie?

Ana Ularu. Haha, e minunată metafora ta și îmi dă mult de gândit, dar fără să vreau să te dezamagesc, trebuie să precizez că eu jucam literalmente în filme frantuzești. Am debutat la 9 ani, într-o coproducție româno-franceză pentru M6, un thriller polițist. Au fost primii mei bani câștigați din a-mi face ceea ce urma să îmi fie meseria și drumul în viață. Un an mai târziu, aceeași echipă a revenit cu un nou scenariu și deja de data asta aveam un rol scris special pentru mine. A fost una din foarte puținele dăți când nu am dat o probă (dădusem pentru filmul anterior primul meu casting, am avut atunci 4 zile de filmare. Rolul de anul următor avea 10 zile și era scris pentru mine, foarte frumos).

Când spun că nu le vedea nimeni e pentru că telespectatorii din România nu se prea înghesuiau să vadă filme cu distribuții pe jumătate românești pe M6, erau atâtea alte canale cu subtitrări. Acum, ca să mă refer și latura metaforică a întrebării, când eram mică petreceam destul de mult timp singură. Aveam prietenii mei de joacă, alergam prin parc după mingea de fotbal cât era cazul, mergeam cu mama pe platou sau la repetiții, dar în timpul în care eram singură acasa nu mă plictiseam câtuși de puțin. Construiam scenarii elaborate, eram fie capitan pe o nava de pirați, fie câștigam Cerbul de aur sau eram într-un razboi intergalactic și nava mea era un scaun de lemn cu un design mai vechi.

Aveam tot felul de personaje, elaborasem chiar un serial în minte și îi jucam pe toti cei trei protagoniști (două erau chiar antagoniste, ce schizofrenie). Mi s-a facut dor abia în ultima vreme de libertatea de atunci, care era al naibii de dulce tocmai pentru că era îngrădita de lucruri nu tocmai plăcute – lucrări la matematică și lecții. “Filmele franțuzești” de acum sunt viața în sine, care atunci când nu e bizar de monotonă atinge absurdul, ceea ce e frumos și înspăimântător. Ce vad în jur, ce înregistrez și observ și traiesc se traduce foarte subtil și aproape inconstient fie în roluri, fie în subconștient, în vis.

Ana Ularu în "Index 0", arhiva personală1

Ana Ularu în “Index 0”, arhiva personală

Rep. Mă tentează să merg mai departe cu o întrebare de oracol… Dacă ar fi să fi o zi a săptămânii, ce zi ai fi și de ce? Sigur, m-a distrat jocul ăsta studiindu-ți filmografia recentă. Ai început anul 2014 cu patru filme aproape gata de lansare. Scurtmetrajul L1-L5, pe un scenariu al Letiției Roșculeț, povestea unei femei care supraviețuiește unui accident de mașină.

Seria continuă cu Index Zero, regizat de italianul Lorenzo Sportiello, unde, potrivit siturilor de specialitate, ai rolul Eve, cu Thursday al regizorului maghiar Balasz Juszt, unde ai rolul “Sâmbătă“. Mai adăugăm filmul Serena, al danezei Susanne Bier, în care ai rolul Rachel. Care este diferența dintre tine și o sâmbătă și care este povestea fiecăruia dintre aceste roluri?

Ana Ularu. Cred că aș fi tot sâmbătă, e o zi atât de plină de promisiuni. Ce e comic e că nu pot povesti nimic despre rolul Saturday, pentru că aș ucide tot farmecul poveștii. Să zicem doar că diferența dintre mine și acest rol e infinită în spațiu și concept. 🙂 Am început anul cu filmul Camera Trap, filmat în Isle of Man și Nepal, film pe care nu contenesc să spun că îl ador. Acolo joc un biolog într-o expediție în Tibet.

O experiență minunată, un tip de lucru inedit. Eu și ceilalți actori ne-am pregătit foarte mult, am citit tratate de biologie, am acumulat foarte multa informație în cel mai scurt timp posibil pentru că deseori trebuia să improvizam lungi monoloage foarte tehnice (cu toate ca scenariul era excelent, dar în stilul și estetica filmului mergea foarte bine aerul de documentar). E un film în film, de fapt. Aș putea să povestesc ore în șir despre studiul la rol de aici, era vorba despre un soi de meta-actorie, omul care vorbește la cameră, dar nu ca performer, ci ca om de știință, deci neobișnuit să vorbească pentru public, dar totuși… aaa, complicat.

Între timp am făcut scurt-metrajul Letiției, inspirat dintr-un caz real. E înfiorător să te apropii de o astfel de poveste. Să îți imaginezi că ai fi în situația respectivă. Am lucrat împreună la stadiile fizice prin care trece personajul, de la a fi paralizat la a începe să meargă, ușor, trecând prin refuzul de a încerca să își facă sieși un bine. Numai senzația pe care mi-o dădea corsetul de metal, o cușcă rece… brrr.. Mereu mă gândesc că nu aș vrea ca mama să vadă filmul ăsta.

Deși povestea e foarte optimistă, dar cred că trebuie să fie îngrozitoare imaginea pentru ea. Apoi a urmat Index Zero; după două roluri teribil de verbale, a venit unul aproape mut (Eve are doar un monolog în delir la un moment dat), al unei ființe semi-sălbatice, într-o lume dintr-un viitor cât se poate de posibil, economico-politic. E vorba despre o poveste de dragoste în mijlocul ruinelor Europei, un cuplu care luptă pentru a-și crește copilul nenăscut într-o lume mai bună, fără să știe cât de dezumanizată e această lume de fapt.

Un sci-fi foarte interesant, orwellian. Apoi a urmat Saturday în filmul Thursday, alt rol/film pe care îl ador, dar aici nu pot povesti lucruri încă. Atunci când se va lansa filmul, veți înțelege de ce e atât de importantă tăcerea de acum, povestea e fabuloasă.  Rachel din Serena e genul de rol care nu mi s-ar fi dat niciodată în România. Rachel e victima, dar și supraviețuitorul, un soi de ingenuă, o ființă inocentă, dar puternică, foarte corectă și naivă, într-un anumit sens.

Ana_Ularu_1362050392

Rep. Ar trebui să ne oprim pentru mai multe povești legate de Serena, nu numai pentru că ai avut colegi celebri de platou, dar și pentru că pare pentru tine un proiect mai important. Care este povestea acestui film și care este povestea rolului tău? Ai lucrat “sub bagheta” unei regizoare laureate cu Oscar, cum a fost experiența asta? Care va fi traseul filmului de acum începând?

Ana Ularu. Nu știu nimic nici despre data de lansare, cu atât mai puțin despre traseul filmului. Aceste aspecte mă depășesc cu mult, în ierarhia cinematografică actorul nu prea are legatura cu stadiul asta. Despre rol am povestit deja. Filmul spune povestea din 1930 a puternicului industriaș George Pemberton, a soției sale croite din aceeași stofă cu Lady Macbeth, a lumii crude și sângeroase din jurul celor doi, a dragostei lor umbrite întrucâtva de personajul meu, care are un copil nelegitim cu Pemberton. Despre Susanne Bier am povestit deseori. E un artist impecabil, are un stil de lucru foarte “raw” și care iscă ceva foarte bogat și neașteptat în actor. Obține întotdeauna performanță. E un om extrem de puternic și determinat.

Ana Ularu, "You Are Alive" - un proiect semnat de Alex Gâlmeanu

Ana Ularu, “You Are Alive” – un proiect semnat de Alex Gâlmeanu

Rep. Ai o mulțime de povești legate de actori importanți pe care i-ai cunoscut, Bradley Cooper sau Jennifer Lawrence, de Jeremy Irons sau de lucrul la al treilea sezon al celebrului serial de televiziune „Familia Borgia”, în care ai fost distribuită. Din perspectiva acestui succes, ale cărui etape și povești ar fi interesant să le punctezi, ce înseamnă, totuși, această declarație a ta: „nu vreau să îmi las casă, masă, mamă şi să merg să fiu chelneriţă în L.A.

Nu mi-am făcut un ideal din chestia asta. Atât timp cât am continuitate şi fac filme în care cred, sunt relativ mulțumită”. Există exemple de actrițe bine cotate în România care au eșuat în zone minore la Hollywood sau există ceva care să te facă să crezi că drumul tău nu ar fi lin mai departe?

Ana Ularu. Nu ma hazardez să discut despre destinul nimănui altcuiva din punctul asta de vedere, eu mă refeream strict la mine. Nici măcar nu e vorba despre teamă sau precauție, nu mă interesează un drum lin și nu am avut câtuși de puțin parte de așa ceva până acum. Ce mă interesează e o ascensiune corectă, pe merit, pe roluri construite cu grijă și la capacitatea optimă din momentul respectiv, de asta sunt mândră.

De ce învăț și descopar despre mine și meserie. De faptul că ce am obținut, am obtinut prin forța mea, în “luptă dreaptă”, haha, ca-n povești. Dar nu aș putea altfel. Nu mă feresc deloc de LA sau Hollywood, nici nu alerg în direcția respectivă. Încerc să mă conving mereu să nu proiectez și să nu am așteptări, să încerc să fac tot ce pot mai bine pentru momentul respectiv. Într-adevăr, esențial mi se pare să ai continuitate.

Să fii constant angajat în lucru – creativitatea e un muschi, am mai zis asta. Ce am spus e exact asta: nu mi-am facut un ideal. Îmi doresc să ajung acolo la un moment dat, dacă așa îmi e scris, dar nu am – să zicem curajul – să renunț la tot în vederea unei himere. Prefer să lucrez în filmele mele mai puțin de Hollywood și să îmi dăltuiesc scara până acolo. Voila.

Ana Ularu, la filmări în Bulgaria. Fotografie din arhiva personală

Ana Ularu, la filmări în Bulgaria. Fotografie din arhiva personală

Rep. Dincolo de posibile explicații pragmatice, ești atașată de România, ai spus-o mereu, ba chiar ai refuzat un rol, ceva sinistru, un stereotip îngrozitor, spuneai tu: „Este cel mai insultător lucru pe care l-au auzit în viaţa mea şi, deşi sunt convinsă că vor exista actriţe care vor accepta, dar eu, pe toţi banii din lume, nu voi accepta. No way! Care-i istoricul acestui sentiment de apartenență națională și ce a stat, de-a lungul timpului, în calea lui? Sigur, ar fi interesant să ne spui și care era rolul refuzat, ce fel de român propunea?

Ana Ularu. Sentimentul de apartenență a existat dintotdeauna, e un fel de simț la fel de natural ca și văzul. Ce stă în calea lui constant e realitatea și se pare ca ea, ușor-ușor, învinge. Nu las încă armele jos, oricât de deziluzionante ar fi perspectivele de aici. Referitor la acel film… nu știu ce s-a întâmplat cu filmul până la urmă, era un scenariu care părea îndoielnic – nu l-am citit, dar mi-a fost povestit de însuși creatorul lui.

Personajul era o româncă ce se prostitua, fura, ucidea și probabil nu era foarte devreme acasa. Dar ce propunea domnul regizor era destul de insultător și pentru alte nationalități și rase. Era global deranjant. Un fel de “we are the world” în negativ. Tin minte că îl ascultam și simțeam cum mi se urcă sângele la cap. Nu îmi venea să cred că cineva poate concepe ceva atât de jignitor și să vrea colaborare, ba chiar și bani de producție. Mă rog, mi s-a părut pur și simplu mediocru și neimportant, după ce mi-a trecut furia inițială. Sincer, uitasem de eveniment, mi-am adus aminte acum, din întrebarea ta.

Ana6

Rep. Chiar dacă refuzi popularitatea, așa cum – cu mare modestie – ai spus-o în multe rânduri, pentru o anumită categorie ești un actor cult. Chiar și eu aș fi curioasă să știu ce filme vezi, ce cărți citești, ce muzică asculți, în ce locuri îți place să mergi. Ideea de anarhie, pe care o admiteai ca parte din identitatea ta cândva, mai este de actualitate? Se regăsește în vreun fel în alegerile tale de acum?

Ana Ularu. Nu refuz popularitatea în sine, e absurd ca un actor să se vrea anonim, e o contradicție în termeni. Refuz supra-expunerea mediatică în contexte în care nu mă regăsesc. Popularitate pentru mine înseamnă public la filmele sau piesele mele. Și asta vreau. M-aș bucura să fiu un actor cult. Îmi place termenul.

Adică un fel de echivalent uman al Pulp Fiction? 🙂 Văd filme multe. Nu am un gen anume, iubesc câțiva regizori, dar văd atât art-house și filme clasice – am Criterion Collection și diverse liste/siteuri/bloguri cu filme mai mult sau mai puțin obscure drept ghid, cât și ultimele minunății hollywoodiene, mai satisfăcătoare sau nu pentru privitor.

Cât de mult cinema se poate. De orice nație. Bun sau prost – e și o voluptate în a vedea filme teribil de proaste, în a te prăpădi de râs la realizări stupide. Citesc mult, în ultima vreme DH Lawrence, mai demult Zola, și mai demult tot felul de autori sud-americani sau Tournier etc., am perioade de beletristică pe care le înfășor în jurul eseisticii, pe care o citesc mereu. Am de câțiva ani mult mai mult chef să citesc istorie, tratate, eseuri decât ficțiune. Am trecut prin cât de multe scrieri ale lui Christopher Hitchens am putut, îl ador. De la Arguably la Hitch 22, trecând prin Letters to a Young Contrarian. Îl recomand cu mare căldură.

Dar citesc cu foarte mare drag și poezie, mă mai apucă din când în când pasiunea pentru vreun autor sau altul, sau cărți, tratate despre cinema, sau Literatura Infernală interzisă :), sau filosofie (am avut o perioadă intensă de Foucault), sau jurnale (Scrierile Intime ale lui Baudelaire sunt sublime, se găsesc în format electronic). Ascult rock și muzică electronică. Uneori jazz. Uneori operă. Sunt un mic anarhist romantic și pașnic, e o componentă destul de intimă și idealistă, poate copilărească, poate deja un pic apusă, nu știu și nu îmi place să dezbat/povestesc despre asta.

Rep. Remarc că nimeni nu a îndrăznit vreodată să te întrebe care este relația ta cu dragostea. Poate că subiectul pare trivial în contextul în care există “tarabe” la care se vinde senzațional, și totuși rămâne o temă pe marginea căreia ar putea să te amuze, poate, să filosofezi. Există vreun parcurs afectiv, fie el și complet teoretizat, pe care să-l poți povesti?

Ana Ularu. De îndrăznit au îndrăznit. Dar nu am vrut să răspund. 🙂 Nici nu cred ca ar fi interesant. Stiu că, dacă cineva a auzit cumva de mine și citeste un interviu de-al meu, nu caută asemenea informații. Nu sunt o vedetă în accepțiunea locală a termenului, magazinul de unde îmi fac cumpărăturile nu e asaltat de paparazzi, slava cerului, merg liniștită cu metroul. Dar cu dragostea e cam așa: Sunt un om mereu îndrăgostit, la modul activ, cred în forța teribilă, dătătoare de viață de toate felurile și, mai ales creativă, de energie a iubirii cu verb.

Am fugit mereu de plafonarea dintr-o relație inter-umana, de orice natură, de momentul în care nu mai există un schimb între cei angajați în relație, când nu se mai învață nimic și nu se mai trăiește nimic cu poftă. Detest drumul făcut din inerție. Ce mă bucură la povestea mea e faptul că avansează în ani și că prietenia, camaraderia și pofta de viață alături de iubitul meu crește. Suntem copii împreună și ne minunăm de lume, o trăim lucid. La fel și cu amicii mei, puțini dar minunați. We challenge eachother, ca să zic așa. E un flux informație, un izvor de revelație și un vector în ce trăiesc cu oamenii pe care îi iubesc. Și am iubit mereu foarte mult, cu pasiune. Oameni, situații, concepte. Și am detestat la fel de cu pasiune și vocal lucruri. Ceea ce nu e neaparat bine, dar asta e.

Ana-Ularu-640x300

Rep. Ești prietenă apropiată cu Florin Piersic Jr și Radu Iacoban. Pornind de la aceste prietenii, cu tot cu istoricul lor, ne-ai putea povesti care este relația ta cu teatrul? Ce ar fi interesant de văzut și unde, care sunt spectacolele în care joci, când mai ai timp și de ele și de ce o faci?

Ana Ularu. Joc teatru puțin pentru că așa a fost să fie destinul meu, pentru că în România posturile în teatre sunt blocate, colaboratorii sunt puțini și aceeași peste tot, pentru că se formează trene de admirație, pentru că am făcut film și mi s-a pus ștampila că sunt actriță “de film”, cu toate că am 6 ani de “antrenament” pentru teatru și roluri principale deja făcute la niste regizori mari și minunati (ce bine că ei au avut încredere în mine), pentru că am fost des plecată ca să fac filmele respective și a trebuit să mă retrag dintr-un spectacol la care începusem repetițiile, pentru că nu m-am dus la concursuri de angajare atunci când încă nu erau blocate posturile, pentru că nu aflu de probe și nici nu mă interesez foarte asiduu (nici nu aș ști de unde să încep).

E și vina mea, și vina lor. Dar iubesc teatrul. Ma simt excelent când joc teatru, am energia și vocea care trebuie, uite că nu prea mai sunt modestă aici. 🙂 Și abia aștept să mai joc pe o scenă. Relația mea cu teatrul nu pornește câtuși de puțin de la vreo prietenie, ci de la faptul că am debutat pe scenă la 16 ani, în Lolita, în regia Cătălinei Buzoianu, alături de Ștefan Iordache. Și de atunci am mai jucat la Silviu Purcărete, Dragoș Galgotiu. A fost foarte frumos. Îmi place la nebunie să îmi văd prietenii pe scenă, jucând și fiind al naibii de buni. Sunt cumva snoabă, mă împrietenesc doar cu oameni talentați, pentru că îmi place să fiu în admirația lor, să fur de la ei, să le observ energia, să mă bucur de ei. Și imi place să trâmbițez despre spectacolele lor și cât de talentați sunt.

Rep. M-a distrat foarte tare un răspuns, referitor la autocunoaștere, pe care mi-l dădea cândva Radu Afrim: nu poți să te auto-cunoști până la adânci bătrânețe, mai bine faci integrame. Cum te raportezi tu la asta? Există un celebru exercițiu pe care poate ai vrea să-l faci. Dacă ar fi să spui cine ești, fără a te raporta la părinți sau la munca ta, cum ar suna definiția?

Ana Ularu. Habar nu am. Sunt o ființă foarte curioasă, tandră și teribil de ludica în stare de confort. Dar mai am enorm de mult timp să vad exact care e gradația de elemente la mine. Ce știu e că am un simț al umorului tare absurd și un simț al absurdului acut.

 

5,391 total views, 2 views today

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Delicious
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Add to favorites
  • Email
  • RSS

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *