Pages Menu
Categories Menu

Posted by on May 4, 2014 in Books | 0 comments

Am văzut o licornă în Berceni! Mda, vă înțeleg rezervele… Cine nu poate vedea Dragonul, se știe, sigur nu vede nici unicorni

Am văzut o licornă în Berceni! Mda, vă înțeleg rezervele… Cine nu poate vedea Dragonul, se știe, sigur nu vede nici unicorni

Licorna

Aveți idee din ce era făcută funia cu care l-au legat zeii, demult, pe lupul Fenris? Aia de-atunci era împletitã din suflare de pește, scuipat de pasăre, barbã de femeie, mieunat de pisicã, zgârciuri de urs, și din încã ceva, trebuie să mă gândesc oleacă… Stai, cã mi-am adus aminte – rãdãcinã de munte, da-da-da. Și cum voi n-aveți nici una din astea, și nici pitici care sã v-o împleteascã, de bună seamă că nu veți putea lega niciodată o licornă. Mă rog, ați putea încerca să împletiți în șuvițe aerul nopții, dar, până veți avea deprinderea asta, va trebui să mă credeți pe cuvânt când vă spun această poveste.

După o viață zbuciumată, în cursul căreia au ocazia să ucidă dragoni, să vindece regi roșii și verzi sau să hrănească puii de urs cu castane coapte, licornele devin albe la bătrânețe. Albe ca spuma mării și nu ca părul lui Alain Delon sau, să zicem la întâmplare, ca cel al lui Jeff Bridges, unul dintre actorii care au contribuit la o ecranizare enervantă a acestei incredibile povești.

Problema cu licornele este că nu se prind că îmbătrânesc, și asta nu numai pentru că sunt nemuritoare, ci mai ales pentru că trăiesc așa, cochete și vanitoase, fără să aibă prea mult habar de primăvară sau de toamnă și, în general vorbind, fără să facă prea mult caz de curgerea timpului. Dacă nu credeți, vă privește, mie mi-a spus un anume dr. Olfert Dapper, care a vãzut o licornã în pãdurile din Maine în 1673, vorbe pe care le-a confirmat mai apoi un tip pe nume Robert Nathan, care a zãrit una sau douã în Los Angeles.

Și în Scoția s-au văzut licorne, așa cum dovedește o tapiserie regală, expusă la Metropolitan Museum of Art, New York

Și în Scoția s-au văzut licorne, așa cum dovedește o tapiserie regală, expusă la Metropolitan Museum of Art, New York

Deși nu sunt chiar timpuri pentru unicorni – asta ar fi o a doua problemă a lor-, trebuie să admit că, de la o vreme, un ins care n-a citit “Ultima licornă” a lui Peter Beagle mi se pare suspect și doar dacă-mi este excesiv de simpatic îi mai dau o șansă: “Poate că ai auzit totuși de ea…?”. Un răspuns negativ este echivalent cu o gaură în cer, dar dezastrul nu-i nici pe departe atât de mare ca cel pe care-l pot produce niște umeri ridicați a indiferență: “Mi-a picat în mâini, dar m-a cam plictisit”. Cum adică te-ai plictisit? Păi de ce ți-ai pierdut vremea să citești Cireșarii și Winnetou, nu ca să ai ceva imaginație? Ori nu știi că orice lucru pe care îl poți imagina e real?

Întrebarea este, desigur, fără rost, se știe deja că oamenii fără har văd în loc de licorne doar cai, eventual costelivi, cu coama plină de ciulini, hămesiți sau chiar cai morți. Ați fi uluiți să aflați că puțini sunt în stare să vadă Manticorul! Cap de om, trup de leu, coadã de scorpion. Prins în miez de noapte, pe când mânca vârcolaci, sã-i miroasã gura frumos.

Și așa mai departe cu încuiații, te apucă și râsul când te trezești cu ei că-ți spun că mărețul Satir este doar o maimuță bătrână și că dragonul care știe nu mai puțin de 17 limbi (deși le vorbește destul de prost!) este un crocodil care mai degrabă o să sufle pești pe nas decât foc. Tocmai dragonul? Scoate foc pe nări, ce-i drept, când și când. Pe dinăuntru, măruntaiele lui sunt fierbinți ca iadul, dar pielea o are așa de înghețată, că te arde dacă pui mâna. În fine, Dragonul suferă și de podagrã.

S-a constatat că oamenii fără imaginație nu reușesc să vadă nici Cerberul. Se tot uită la tine iscoditor și te întreabă ce ai, dacă tu nu vezi că ăla-i un simplu câine, nenorocit și nemâncat, cu un singur cap și cu blana zdrențuită de jigodie. Cine nu vede Cerberul, n-are nicio șansă să vadă licorne! Ei, dar nu-mi fac griji, ei or să și le amintească pe toate atunci când oamenii vor fi eroi de povești și basme în cărțile scrise de iepuri.

Că Van Gogh a văzut licorne, chiar nu aveam nicio îndoială! :) Vincent van Gogh – The (Unicorn and the) Starry Night

Că Van Gogh a văzut licorne, chiar nu aveam nicio îndoială! 🙂 Vincent van Gogh – The (Unicorn and the) Starry Night

Mă rog, înțeleg exact ce spuneți, poate că nici n-are rost să te uiți după licorne, e mai simplu așa, pentru că atâta vreme cât stai în pădurea ta, timpul îți trece mereu prin față. O dată plecat, mai ales atunci când nu mai este nimenea ca tine pe drum, trebuie să mergi tu prin timp, pe cărări fără de sfârșit.

Aș face cronica uneia dintre cărțile mele preferate în cel mai confuz mod cu putință, pentru că că mi-ar plăcea ca cititorul să pățească exact ca mine, adică să nu înțeleagă prea bine ce citește și să se trezească dintr-o dată captiv într-una dintre cuștile cu zăbrele de fier ale unui circ de miez de noapte, un bâlci cu exemplare rare, stăpânit de o babă cam nebună, Baba Fortuna. Veți ridica din umeri, gândind că vraja nu face doi bani. E bine să fii precaut, vezi bine, pentru că tot înaintezi, convins că ai să poți să ieși, deși ești prins acolo, iar abandonul este imposibil, mai ales dacă vrăjitorul tău nimerește magiile din an în Paște, iar între timp face și destul de mult caz de neputința asta, mai ceva ca leul fricos al lui Dorothy.

Cunosc un tip care a rămas captiv în toaletă vreo trei zile, cu cartea asta pe genunchi, holbându-se la ea uluit, până la ultimele cuvinte. Tot spera că e o ocupație facilă și că poate ieși oricând ar decide asta, dar adevărul este că pur și simplu n-a luat o astfel de hotărâre, ci a rămas așa, atins de vrajă, până la sfârșit.

Îmi vine să scriu că e un roman polițist sau istoric și cam orice nu-i. Nici măcar n-am să dau un google să văd dacă a mai prezentat-o cineva, mai tare m-aș enerva, așa cum s-a întâmplat și în momentul în care am vrut să aflu dacă a avut cineva inspirația să o ecranizeze. Am găsit un film simplist, o animație modest făcută în 1982, care pierde totul, dar chiar totul din tâlcul unei povești seducătoare și incredibile, de rangul lui Peter Jackson sau poate, cu ceva indulgență, a lui Guillermo del Toro. Ce dacă licorna are vocea Miei Farrow, alături de un vrăjitor însuflețit de laureatul cu Oscar Alan Arkin și un rege căruia îi dă viață Christopher Lee? Mai grav de atât, ce dacă însuși Peter Beagle a scris scenariul? E modest, suntem triști, gata!

Atenție! Unicornii au darul de a apărea pe unde nu te aștepți! Edgar Degas – Dancers (and a unicorn) Practicing at the Barre

Atenție! Unicornii au darul de a apărea pe unde nu te aștepți! Edgar Degas – Dancers (and a unicorn) Practicing at the Barre

Mai bine ne-am imagina lucrurile, știind deja că o altă problemă a licornelor este că sunt puțin cochete. Se dau în vânt după complimente, sunt uluite de fericire dacă le înțelegi importanța, dacă poți înțelege cine sunt ele cu adevărat și se enervează destul de tare dacă s-ar întâmpla ca, în ignoranța ta, să le iei drept cai. Și au și dreptate, licornele nu prea vorbesc cu oameni care nu pot vedea dincolo de lucruri.

Există și oameni care știu să facă doar farmece părelnice, vrăji mărunte și scamatorii, adică dintre cele care nu sunt în stare să schimbe cu adevărat lucrurile, dar totuși și aceștia au idee de mersul lucrurilor și știu că există licorne. Nenorocirea cu acești oameni este că, atunci când au de-a face cu o harpie adevărată, să zicem, sau cu o licornă adevărată, până la urmă trebuie să plătească cu propriile lor puteri întâlnirea, de nu mai poți apoi nici să prăjești ouă cu vrăjile lor. E și ceva drept în această pierdere, pentru că, de regulă genul ăsta de vrăjitori se străduiesc să înșele licornele, să le facă să creadă că sunt bătrâne și urâte, astfel încât ele să rămână o veșnicie sub influența lor. Oricum, cele mai multe bâlciuri părelnice chiar se termină o dată cu o asemenea întâlnire. Căci ce ai mai putea să arăți apoi, după ce ai văzut o licornă adevărată?

unicornDeja cam știți tot ce trebuie pentru călătoria care urmează. Poate că ar trebui să vă mai spun că nu are rost să vorbiți cu fluturii, pentru că sunt exact cum îi vedeți, superficiali și enervanți, vorbesc mai mult în versuri și în dodii și rareori apuci să alegi ceva din bârfele lor.

Cu păianjenul poate ar mai merge, deși e destul de nervos, după mii de ani în care și-a petrecut vremea în acest chip, biata Arachneea din Lidia, blestemată de geloasa Atena să-și țeasă pe vecie la întuneric minunatele pânze. Hai, drum bun!

PS – Dacă îl întâlniți pe ucenicul vrăjitoarei, îi puteți spune o ghicitoare. E rău și periculos, dar visător și se prinde lesne în jocuri. Îi ia, de regulă, cam toată noaptea să dezlege o ghicitoare. Iar dacă aveți inspirația să-i spuneți o glumă, îl țineți ocupat pentru o săptămână!

3,106 total views, 3 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *