Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Apr 14, 2014 in Books | 0 comments

Am să vă ofer în dar un buchet de paranteze înflorite, un mic semn crăcănat al stării mele de spirit

Am să vă ofer în dar un buchet de paranteze înflorite, un mic semn crăcănat al stării mele de spirit

cartier-bucurestiExact, am să te rog să accepţi acest modest buchet de paranteze proaspăt înflorite: (((()))). Presupun că nu au un aspect prea floral, dar ţin să fie primite ca nişte semne crăcănate, curbate, ale stării mele de spirit şi de trup, acum când scriu toate acestea. Aș fi putut să o scriu chiar eu și chiar în acest moment, dar se pare că acest gând i-a trecut prin minte lui Salinger mai înainte, altminteri de ce l-aș vedea drept motto pe proaspăt lansatul volum al lui Mihai Radu, “Sebastian, ceilalți și un câine”?

De bună seamă, titlul m-a agățat cu ceva amintiri dintr-o copilărie petrecută, pe alocuri, alături de Jerome K. Jerome, “Trei într-o barcă, fără a mai socoti și câinele”, și, nu știu de ce, chiar am regretat o secundă că în noua poveste nu fuge nimeni pe Tamisa. Deși, ca la Radio Erevan, ceva adevăr este și în asta, doar că nu se numea Harris, ci Ben Ali, și nu fuge pe Tamisa, ci din Tunisia.

După acest moment pe care îl poți rata la o simplă clipire, căile Domnului par a se încurca cu adevărat. Mi-ar veni să scriu, ca Teleșpan, că un tip între două vârste iese dintr-un căcat de bloc de vizavi de Clubul Steaua, o chestie cenușie și igrasioasă pierdută undeva, prin Ghencea, se împiedică de toți labagii care umblă aiurea e stradă într-o dimineață de iarnă murdară și leșinăcioasă, sare peste sticlele de borș aduse de diverse babe la vânzare, și se așează în stația de tramvai, pregătit de alte mui și labe gândite de Univers pe ordinea de zi.

Deși, în esență, nu mă dau în vânt după o asemenea estetică, parcă ar descrie mai de-a dreptul decorul acestei povești. Aș fi spus că nu, Mihai Radu nu scrie așa, dar adevărul este că-i mai scapă, așa cum e și normal să-ți scape atunci când te transformi într-o oglindă atât de fidelă a realității. Nu o lasă chiar la fiecare două cuvinte, însă până la pagina 75 apăruseră cam toate noțiunile citate mai sus, iar unele dintre ele apucaseră să se și repete.

Revenind în fața blocului, sigur, Sebastian este cel care iese din casă, și sigur că el observă tot felul de nimicuri, povești de cartier, din fața și din spatele blocului, istorioare de-o clipă cu dobermanul Bruno, îndopat din belșug de doamna Oprea, cu covrigarul cu care nici nu mai știa de când și de ce se salută, alte povești agăţate prin boscheţii înalţi de la intrarea în părculeţul de joacă pentru copii, intrigi din spatele oficiului poştal, din faţa stadionului Ghencea sau din locul viran unde se adună suporterii să cumpere bilete.

Mihai RaduIntriga se amână ceva vreme, alungată de toate personajele care se înghesuie prin autobuze, de iubirile care s-ar putea naște atunci când mâinile se ating, întâmplător, în încleștarea lor de aceeași bară, de vânzătoare de ceasuri din mall, urâțele și triste pe scunelele lor din plastic. Din tot acest univers gri, te și crucești când lucește ceva între pagini, anume pistolul rece, pe care nici n-ai fi crezut că Sebastian îl poartă la el, cu atât mai puțin că îl atinge în momente cheie, ca un pervers în propria-i logică rușinoasă.

Nici n-apuci bine să te aștepți să înceapă “Bowling for Colombine”, adică să-l vezi pe Sebastian, sictirit de atâta real și de condiția lui de angajat la Primărie, cum trage în domnul grizonat de la tejghea, în vânzătoarea de ceasuri sau pur și simplu aiurea prin mall, în cine s-o nimeri, că se dovedește că povestitorul vede lumea ca în Pulp Fiction de fapt, deci “discul sare”, brusc, în mijlocul unor circumstanțiale descrise, de asemenea, într-un cumul aproape bizantin de detalii…

Poate destinul pierdut printre xerox-urile și imprimantele de la primărie să-l fi înfuriat pe Sebastian, poate nostalgicul de taică-su, care își amintea cum erau arestați hoții pe vremea comunismului și cum și-a plătit el ultima rată la casă, sau poate Damaschin, colegul de birou care-și smulgea, din când în când, câte un fir de păr din nas. Sau poate chiar grasul de Eftenie, o halcă uriașă de carne căzută din debaraua lui Dumnezeu, care se târăște temătoare prin lume, de teamă să nu fie descoperită și exterminată.

Sebastian inventează istorii pentru toți cei pe care-i vede în jur, așa cum poate făceam și noi când eram mai mici, dar așa cum în mod sigur făcea Amos Oz în “Rime despre Viață și Moarte”. Sigur, Amos Oz spunea cândva că a învățat să-și imagineze povești la cinci-șase ani, pe vremea în care se străduia să-și amăgească cu invenții singurătatea sau plictiseala din orele interminabile de așteptare.

De undeva sigur a învățat și Mihai Radu, pentru că aplică regula, cu ceva măiestrie evident exersată, oricărui trecător de prin paginile cărții sale. Se poate ca acest flux teribil de scenarii în capul său să fie doar o consecință a fricii, așa cum spune, la un moment dat, personajul său, sau se poate să aibă ceva legătură și ancheta pe care o derula procuratura în primărie, făcându-l pe Sebastian să se aștepte la o desfășurare cu multe cătușe, după o percheziție la domiciliul său, locul în care păstra… pistolul.

Mihai Radu reconstituie realitatea cu o migală maniacală, și poate tocmai de aceea romanul său arată ca o plimbare prin București, combinată cu momentele de în care faci revista presei, punându-te la zi cu câțiva termeni fără de care viața chiar nu mai merge deocamdată, de la DNA și Primărie, până la anchetă, arestări, procese, dosare. Etc. Cam așa cam cum ar și trebui, de altfel, să arate cartea unui jurnalist de 36 de ani (de la Cațavencii!) și așa cum probabil că aș scrie și eu una, dacă n-aș fi citit deja vreo trei atât de fidele ca oglinzi, încât îți vin în minte niște vorbe a lui Dinescu: anumite mistere trebuie păstrate, altminteri până și jurnalistului i se acrește de atâta realitate.

Deși este best-seller, n-am apucat să citesc cartea “Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut”, pe care Mihai Radu a semnat-o cu Simona Tache (o mica frondă față de faptul că aceasta din urmă ține aiurea de o vendetă învechită :D), dar deja cred că am s-o citesc pe ascuns doar așa, de curiozitate.

sebastian-ceilalti-si-un-caineO s-o citesc acum, că tot mi-a plăcut “Sebastian, ceilalți și un câine”, în care, pe alocuri, mi s-a părut că-mi aud vocea din cap sau propriile-mi conversații de fața blocului, despre proiectul de metrou din Drumul Taberei, bunăoară, poveste la care, cineva, pentru a­şi pregăti o frază, chiar ar putea privi cîteva momente undeva sus, printre petele gălbui de pe tavan, sau spre lustră, de unde să revină cu o informaţie pe care o auzise mai demult şi care acum să paară de o nebănuită importanţă. Metrou…

“Îţi dai seama că va fi un haos de nedescris, ce dracu’, mie-­mi spui, eh, nu se ştie, tata, poate chiar îl fac, hai, mă, nu mă face, Seba, să te consider un prostovan, nu mă lua cu de­astea, ştii foarte bine că nu se va construi nimic, niciodată sau dacă se va construi, se va face în treizeci de ani, dă­i în pizda mă­sii”.

Revenind la vorbele lui Dinescu, pistolul este cel care ține viu misterul, pe care tind să-l acopere tot felul de lucruri, cutii şi cutiuţe, haine puse în saci de plastic, cîteva teancuri de cărţi, prelungitoare, două suluri de hîrtie de împachetat colorată de care uitaseși și toate astea sunt doar așa, doar ceea ce ai vedea la o primă privire.

Dacă n-ai știi că inventează, ai putea jura că Mihai Radu descrie, cu responsabilitatea unui bun reportajist, tot ceea ce vede, de la o infecție pe care o plantează în urechea Grațielei, la ciorba pe care o înfulecă taică’su și până la o pereche de sandale pe care le proțăpește în vitrine magazinului H&M.

Bun, și, totuși, ce naiba o să facă Sebastian până la urmă cu pistolul? – cam asta te întrebi, în timp ce personajul cască gura la vitrinele librăriilor, se oprește să rememoreze tot felul de amintiri, să-și pună în ordine câteva cărți de filosofie din facultate sau să inventarieze elefanții de ceramică pe care nu-știu-cine îi făcuse nu-știu-când, într-o tabără montană. (Sigur, de la o vreme te apucă și îndoiala, te temi că Sebastian a făcut deja ceva cu pistolul, doar că nouă nu ne spune nimeni deocamdată). Ei, și tot așteptând așa, eu una am… dar nu mai bine citiți voi cartea să-mi spuneți în locul meu ce-ați fi făcut?

2,054 total views, 5 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *